Chiru Ioan Alexandru

Posts Tagged ‘urmarire penala’

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de catre terțe persoane în situația audierii lor în faza de urmărire penală sau intr-un proces penal.

Notă: NCPP – Noul Cod de procedură penală și NCP – Noul Cod penal, notații folosite în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la aceste coduri și pentru a nu se face confuzia cu vechile coduri.

Dreptul de a nu te autoincrimina nu este prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. El mai este cunoscut mai mult sub denumirea de “dreptul la tăcere“ care ar putea fi definit ca  dreptul individului sau al persoanei de a nu se autoincrimina sau de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare, fiind un drept specific procedurilor penale.  Dreptul de a nu te autoincrimina constituie o exigență elementară a procesului echitabil.

Acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților. Domeniul de aplicare al dreptului de a nu te autoincrimina este circumscris materiei penale în sensul Convenției, fiind astfel susceptibil sau aplicabil procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă până la cea mai complexă.

Dreptul de a nu te autoincrimina poate fi considerat ca o protecție, o garanție care se fondează pe dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența CEDO se consideră că acest drept, care nu este garantat în mod formal de Convenție, constituie o garanție acordată acuzaților în numele dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate şi demnitate umană.
Acest drept se poate caracteriza ca o garanție specifică procesului penal, care nu este reglementată ca atare în textul Convenției, dar care rezultă în mod evident ca o exigență a echității procedurii, mai ales din perspectiva jurisprudenței CEDO.
Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenție nu menționează expres dreptul de a nu te autoincrimina şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunoscute și acceptate, care sunt de esența noțiunii de proces echitabil consacrat de art. 6.
În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este liberă să răspundă sau nu intrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră că este sau nu conform intereselor sale.
Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuși, ci, de asemenea, dreptul oricărui suspect/inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, un suspect/inculpat nu poate fi constrâns să colaboreze cu organul de cercetare penală la producerea de probe şi nu poate fi sancționat pentru lipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.
Obligația de a depune mărturie contra voinței sale, sub constrângerea unei amenzi şi sub orice altă formă de coerciție constituie o ingerință în aspectul negativ al dreptului la libertatea expresiei care trebuie să fie necesară într-o societate democratică.
Ar fi incorect să se admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor obţinută cu încălcarea legi în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau inculpatului obţinută în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.
În cazul în care s-a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante, organele judiciare sunt obligate să îl informeze pe făptuitor despre drepturile apărării, printre care şi dreptul la tăcere. Pe cale de consecință, înainte de a se lua prima declarație (în care se includ şi întrebările puse de către organele de urmărire penală cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), persoana acuzată de comiterea vreunei infracțiuni trebuie să știe că are dreptul de a nu declara nimic şi că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva sa, ulterior, pe parcursul procedurii judiciare.
În cazul în care făptuitorul se hotărăște să dea declarație cu privire la faptă, imediat după ce a fost reținut, acea declarație este principalul element probatoriu pe care se susține învinuirea. În acest mod se poate concluziona că acuzarea de foarte multe ori este susținută şi de autorincriminarea făptuitorului.
Garanția acestor drepturi nu interzice însă autorităților judiciare să tragă anumite concluzii cu privire la vinovăția persoanei acuzate din tăcerea acesteia, dar, acea vinovăție mai trebuie şi dovedită !
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaste valoarea internatională dreptului de a nu te autoincrimina, fiind prevăzut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile si Politice. Acest drept constă in posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune marturie impotriva lui insuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Acest drept la tăcere al acuzatului generează în favoarea acestuia o dubla opțiune:
1) aceea de a-și exprima dreptul la tăcere, adică de a nu face declarații;
2) aceea de a rupe tăcerea și de a face declarații, asumandu-și și riscul de a dezvălui elemente care ar putea servi acuzării.
În sistemul nostru, în cazul în care se constată că acuzatul refuză să facă declarații, atunci organul de cercetare penală sau judecatorul nu are altă posibilitate decât aceea de a constata tăcerea inculpatului, totul consemnându-se într-un proces verbal.  În practică, se constată că exercițiul dreptului la tăcere al inculpatului este de natură a îngreuna mersul normal al procesului penal, stanjenind de multe ori aflarea adevărului, mai ales atunci când organul de cercetare penală nu deține suficiente probe împotriva suspectului/inculpatului.
Dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii de probe în procesele penale. Suspectul/inculpatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte mijloace de probă autorităților judiciare.
De asemenea, este interzisă luarea de declarații sub prestare de jurământ, deoarece acesta poate constrange pe acuzat în recunoasterea vinovăției.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a nu te autoincrimina  este încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor.

Dreptul de a nu te autoincrimina este recunoscut suspectului/inculpatului și nu martorului, care are obligația să apară în fața organului de cercetare penală sau judecatorului şi să declare adevarul.

Natura juridică şi conținutul dreptul de a nu te autoincrimina presupune analiza reglementărilor legale în materie, inclusiv în conexiunea lor internațională.
În sens larg, elementele componente presupun:
– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuire ce i se aduce, fără a i se putea imputa anterior nesinceritatea ca circumstanță agravantă;
– libertatea de a răspunde sau nu, în cunoștință de cauză la toate întrebările (dreptul la tăcere totală) sau numai la unele întrebări (dreptul la tăcere parțială);
– dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare).
Primele două componente sunt reguli imperative ale procedurii de administrare a probelor, iar dreptul de a nu depune mărturie contra sine însuși, de a nu se autoincrimina, ca element al dreptului la un proces echitabil, deopotrivă în sens material şi procedural se constituie ca un drept uman fundamental, cu o bază constituțională şi în dreptul internațional al drepturilor omului.

În sistemul juridic românesc, dreptul de a nu te autoincrimina sau dreptul la tăcere al suspectului/inculpatului, este reglementat expres de articolele 79, respectiv art. 83 lit a din NCPP.

O dovadă în acest sens o constituie regula avertismentului, introdusă în cuprinsul art. 83 lit a din NCPP care arată în mod foarte clar ca “dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă  defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.” Aceast drept este consolidat și de conținutul articolului 109 (3) din NCPP, care prevede că “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.”

Practic, trebuie să știți că în cazul în care veți fi nevoiți să dați o declarație, în calitate de suspect sau inculpat, organul de cercetare penală este obligat să va aducă mai întâi la cunoștință toate drepturile prevăzute expres în articolul 83 din NCPP și în primul rând dreptul de a nu da nicio declarație.

Trebuie să știți că în cazul în care o persoană se folosește de dreptul său de a nu se autoincrimina acea persoană nu este subiectul activ al infracțiunii de favorizarea infractorului dar și că nu va mai putea beneficia de aplicarea circumstanțelor atenuante, în cazul în care se dovedește vinovăția sa.