Chiru Ioan Alexandru

Arhiva pentru categoria ‘Articole’

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro nu poate fi făcut răspunzător pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea, stoparea, cursului judecăţii unei cauze și este în strânsă legătură cu apariţia unor împrejurări fie voite de părţi, fie independente de voinţa acestora.

În primul caz, când vorbim despre împrejurări care ţin voinţa părţilor ne gândim la cele două situaţii reglementate de art. 411 din NCPC şi anume atunci când ambele părţi din proces (reclamantul şi pârâtul) solicită expres acest lucru, intervenind deci un acord de voinţă al părţilor pentru suspendarea judecăţii, iar a doua cauză, se referă la situaţia în care nici una din părți nu se prezintă la strigarea pricinii şi nicio parte nu a cerut, în scris, judecata în lipsă. Aceste norme au caracter imperativ pentru instanţa de judecată, aceasta fiind obligată să suspende judecarea cauzei fără să mai efectueze vreun act de procedură.

Atunci când suspendarea judecăţii a intervenit ca urmare a voinţei părţilor, aşa cum am arătat mai sus, repunerea pe rol a judecăţii cauzei (redeschiderea judecăţii) se face în urma unei cereri scrise prin care una dintre părţi, de obicei cea interesată, solicită acest lucru. De menţionat este faptul că în cazul repunerii pe rol a judecarii cauzei partea care solicită acest lucru va timbra cu jumătate din taxa judiciară de timbru care s-a plătit pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat. Aşa cum am arătat mai sus pentru repunerea pe rol este necesară o cerere scrisă, instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol. Ca sancţiune a nedepunerii cererii de repunere pe rol în timp de 6 luni de la data suspendări cauzei, codul de procedură civilă a instituit o sancţiune procedurală numită perimare, care are ca efect scoterea acelei cauze de pe rolul instanței.

Aşa cum am arătat mai sus suspendarea judecăţii poate interveni şi fără voia părţilor. Potrivit art. 412 din NCPC judecarea pricinilor se suspendă de drept în următoarele cazuri: prin moartea unei părţi, în cazul în care partea interesată nu cere un nou termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor, prin punerea sub interdicţie sau instituirea curatelei a uneia dintre părţi până la numirea tutorelui sau curatorului, prin moarea mandatarului uneia dintre părţi, întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului şi nu în ultimul rând prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Suspendarea judecăţii, în cazurile arătate mai sus, urmăreşte acordarea posibilităţii persoanelor interesate de a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, prin introducerea în cauză a moştenitorilor, prin numirea unui alt mandatar etc. Cauzele arătate mai sus nu împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor. Momentul închiderii dezbaterilor, după cum am arătat într-un număr anterior, este ultimul moment al judecăţii şi intervine atunci când instanţa, considerându-se lămurită, se retrage pentru deliberare în vederea pronunțării asupra acelei cauzei.

Mai sunt cazuri în care instanţa poate trece la suspendarea judecăţii, nefiind obligată la acest lucru. Art. 413 din NCPC reglementează expres două situaţii când instanţei îi este permisă suspendarea judecăţii lăsând totuşi la latitudinea ei acest lucru. Astfel, judecata va putea fi suspendată atunci când dezlegarea, soluţionarea, pricinii depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. De exemplu, poate fi suspendat un proces de partaj al unui imobil până ce se soluţionează o cerere de revendicare a imobilului respectiv din partea unui terţ.  A doua cauză se referă la situaţia în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da. Aici trebuie menţionat că suspendarea nu poate avea loc numai pe baza unor ipoteze sau afirmaţii sau pe baza depunerii unei simple plângeri penale. Partea interesată va trebui să facă dovada cu un certificat eliberat de Parchet că a început urmărirea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni care are legătură cu cauza. Deși exemplele apărute în practica curentă sunt numeroase, pentru o înțelegere mai bună, putem exemplifica situaţia în care s-a dispus suspendarea judecăţii unei cereri de modificare a unui titlu de proprietate, în condiţiile în care pentru una dintre părţi a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals cu privire la acel titlu. Suspendarea judecăţii cauzei civile va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina penală a devenit definitiva.

Suspendarea judecăţii, indiferent de felul ei, se dispune printr-o încheiere (ce va putea fi atacată cu recurs) prin care instanţa de judecată constată existenţa unor împrejurări care au dus la această măsură.

Suspendarea se întâlnește deseori în practică (uneori chiar se se urmărește acest lucru) și are ca efect stoparea oricărui act de procedură pentru toate părţile din proces şi aşa cum am arătat mai sus, judecata îşi va relua cursul, printr-o cerere pentru redeschiderea judecăţii (repunerea pe rol a cauzei) făcută de orice parte interesată, într-un termen de maximum 6 luni.

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro nu poate fi făcut răspunzător pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Excepţiile de procedură sunt acele mijloace prin care, în cadrul unui proces civil, orice parte interesată sau chiar instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prevăzute de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind dreptul la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond.

Prin neregularităţi procedurale se înţeleg acele încălcări ale unor norme privind competenţa instanţelor, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor acte de procedură inclusiv ale termenelor în care trebuie efectuate şi exemplele pot continua…

Noul Cod de procedură civilă reglementează expres excepţiile de procedură şi le împarte în cinci categorii : excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate şi puterea de lucru judecat.

Fără a intra în detaliile impuse de o analiză riguroasă a acestor tipuri de excepţii, voi încerca mai jos să le prezint pe fiecare,  pe înţelesul tuturor, având în vedere faptul că aceste articole au menirea de a informa şi nu de a-l pregăti pe cetăţean pentru un examen.

Excepţia de necompetenţă (și nu de incompetență, așa cum am mai auzit prin sălile de judecată) poate fi invocată atunci când, după investirea instanţei cu judecarea unei anumite pricine, care aşa cum am mai spus se face prin introducerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată şi până la intervenirea unei hotărâri, se observă neregularităţi procedurale cu privire competenţa unei anumite instanţe de a judeca pretenţia dedusă judecăţii.

Aşa cum se ştie, există instanţe de grade diferite – Judecătorii, Tribunale, Curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (instanţa noastră supremă, denumită anterior Tribunalul Suprem şi apoi Curtea Supremă de Justiţie). În fiecare judeţ sunt mai multe Judecătorii şi un singur Tribunal. În Bucureşti există câte o Judecătorie în fiecare sector şi un Tribunal, în plus Curtea de apel și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). Curţile de apel sunt amplasate astfel încât să deservească mai multe judeţe.

Regula este că instanţa competentă să judece o pricină este cea de la domiciliul pârâtului, de la această regulă existând şi excepţii, pe care nu are sens să le detaliem fiindcă ne-am abate de la subiectul articolului. De aceea, dacă pârâtul ar avea domiciliul în judeţul Giurgiu, de regulă, nu vom putea să-l chemăm în judecată la o instanţă din alt judeţ, după bunul nostru plac, fie pentru a lungi un proces, fie  pentru a-i crea neplăceri în mod intenționat acestuia (din păcate am întâlnit persoane care ar fi vrut ca cererea de chemare să fie înregistrată la o instanță din cealaltă parte a țării doar pentru a-i face rău pârâtului, să-l pună pe drumuri). Dacă totuşi vom proceda în acest fel, se va invoca excepţia de necompetenţă teritorială, putând fi chiar și amendați de către instanță pentru încălcarea acestei norme cu rea-credință.

De asemenea, anumite cauze sunt date prin lege să fie judecate unor instanţe de grade diferite. Astfel, dacă de exemplu dorim să pornim un proces de divorţ, care poate fi judecat în primă instanță numai de o Judecătorie, nu vom putea depune direct cererea de chemare în judecată la Tribunal sau Curtea de apel. Dacă vom face aşa, va fi invocată excepţia necompetenţei materiale a instanţei respective de a judeca acea pricină.

În cazul în care o excepţie de necompetenţă, materială sau teritorială, este ridicată, instanţa va avea două posibilităţi: fie o respinge, declarându-se competentă să judece acea cauză, fie o admite şi se va declara necompetentă să judece cauza respectivă, va stabili instanţa competentă şi va trimite acelei instanţe dosarul spre judecare, adică îşi va declina competenţa. Este posibil, ca şi instanţa indicată în hotărârea de declinare a competenţei ca fiind competentă, să judece acea cauză și să se declare, la rândul său necompetentă şi să-şi decline competenţa, aflându-ne în fața unui conflict negativ de competență, lucru care se poate rezolva, de regulă de Curtea de apel sau după caz, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va stabili în mod definitiv care este instanța competentă să judece acea cauza.

Excepţia lipsei capacităţii de exrciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pot fi invocate în orice stadiu al procesului civil şi au drept consecinţă anularea actelor de procedură săvârşite de cel lipsit de această capacitate, respectiv de persoana care nu şi-a justificat calitatea de reprezentant a părţii.

Instanţa de judecată, în funcţie de situaţia de fapt, va aprecia cu privire la posibilitatea împlinirii acestor lipsuri şi va putea să acorde un nou termen de judecată.

Dacă totuşi până la termenul acordat nu s-au împlinit lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau dacă reprezentantul părţii nu şi-a justificat calitatea sa, instanţa, va admite această excepţie şi în consecinţă va anula cererea.

Excepţia de litispendenţă. Potrivit art. 138 din NCPC, “Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte”. Sunt cazuri în care legea permite o competenţă alternativă în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o anumită pricină şi de aceea cineva ar putea să cheme în judecată o altă persoană la mai multe instanţe, în acelaşi timp şi pentru aceeaşi pricină, fără a exista o rea-credință din partea acesteia.

De aceea, legea luând în calcul această posibilitate, permite oricărei părţi interesate să invoce această excepţie, iar instanţa, după verificare, va trimite dosarul instanţei care a fost pentru prima dată investită să judece acea pricină, iar în cazul în care pricinile se află în judecată la instanţe de grade diferite, dosarul se va trimite la instanţa cu grad mai înalt. Când legea a făcut referire la gradul instanţei de judecată s-a gândit, în ordine crescătoare, la Judecătorie, Tribunal, Curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De exemplu, Tribunalul este o instanţă cu grad mai înalt, în comparaţie cu o Judecătorie.

Dacă însă, o pricină se află pe rolul mai multor instanţe de judecată iar o instanţă nu este competentă să judece acea pretenţie, în faţa instanţei necompetente se va putea invoca excepţia de necompetenţă şi nu cea de litispendenţă.

Excepţia de conexitate, este reglementată de art. 139 din NCPC şi are în vedere existenţa a două sau mai multor pricini ce se află pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Legea a recurs la posibilitatea invocării acestei excepţii pentru a exclude posibilitatea pronunţării de hotărâri contradictorii cu ocazia judecării aceleiaşi pricine.

Practic, se poate ajunge la situaţia în care o persoană cheamă în judecată o altă persoană pentru o anumită pretenţie şi dosarul este repartizat la un anumit complet de judecată. La aceeaşi instanţă, persoana chemată în judecată, în primul dosar, formulează şi ea la rândul său o cerere de chemare în judecată împotriva reclamantului din primul dosar pentru aceeaşi pretenţie, fără a avea importanţă dacă părţile ştiau de existenţa acestor dosare. Deci, aşa cum am arătat mai sus, pentru a nu se pronunţa două hotărâri judecătoreşti cu dispoziţii contrare, care în final nu se vor putea executa, orice parte va avea interesul să invoce această excepţie şi să solicite instanţei conexarea, adică unirea celor două dosare, prin trimiterea dosarului la instanţa mai întâi investită şi în final va exista un singur dosar şi se va pronunţa o singură hotărâre judecătorească.

Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 430 din NCPC. Dacă primele patru tipuri de excepţii nu ridică în mod deosebit probleme cu privire la interpretarea şi aplicarea acestora, puterea de lucru judecat, prin specificul acestei excepţii, ridică probleme în practică, mai ales cu privire la aplicarea acesteia.

De aceea, mă voi limita numai la prezentarea acestei excepţii pentru ca cititorul să-şi facă numai o idee despre aceasta.

De multe ori, după ce mai multe persoane s-au judecat pentru o anumită pretenţie şi în dosarul respectiv a fost pronunţată o hotărâre, definitivă (şi irevocabilă, după vechiul cod), există tendinţa ca persoana nemulţumită de acea hotărâre să pornească un alt proces pentru aceeaşi pricină împotriva aceloraşi persoane cu care s-a mai judecat, adică va încerca să se rejudece pentru acelaşi lucru.

Pentru a exclude aceast lucru, legea a prevăzut posibilitatea ca partea interesată, care de obicei este persoana care a câştigat primul proces, să invoce această excepţie şi să stopeze astfel un şir interminabil de procese.

In principiu, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. De aici se poate desprinde desprinde concluzia că pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză.

Cât priveşte primul element – părţile – se are în vedere nu prezenţa lor fizică la proces, ci prezenţa lor juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau prin reprezentant. Există identitate de părţi chiar dacă într-un proces o parte a  figurat ca reclamant şi cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calităţii sunt inversate.

Al doilea element – obiectul – se referă atât la pretenţia concretă dedusă judecăţii cât şi la dreptul care se poartă asupra obiectului material. De exemplu, există putere de lucru judecat şi atunci când părţile s-au judecat prima dată pentru revendicarea unei suprafeţe de teren şi apoi o parte solicită instanţei, printr-un alt proces, să stabilească linia de hotar dintre aceleaşi suprafeţe de teren, deoarece în ambele cereri s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren.

Prin cel de al treilea element – cauza – se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate sau situaţia de fapt calificată juridică. Cauza nu trebuie confundată cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile.

Puterea de lucru judecat poate fi invocată de orice parte interesată, sau instanţa din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar și direct în faţa instanţei de apel.

Cu toate acestea însă, puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul în sensul că acesta se poate folosi de dreptul recunoscut prin hotărâre, fără ca partea adversă sau instanţa să mai reia în discuţie acel drept, printr-un nou proces.

Este lesne de inteles că dacă legiuitorul nu ar fi introdus această excepție de procedură orice cetatean de rea-credință care ar fi pierdut definitiv un proces ar putea avea posibilitatea să deschidă un alt proces împotriva aceleiași părți, pentru același obiect și aceeași cauză, lucru inadmisibil, expunând astfel o persoană care a câștigat sau i s-a recunoscut un drept printr-o hotărâre judecătorească definitivă la un stres suplimentar și cheltuieli nejustificate.

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezintă o consultatie juridică. www.avchiru.ro nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terte persoane intr-un proces civil.

Întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul (persoana chemată în judecată) răspunde la cererea de chemare în judecată prin care urmăreşte să se apere faţă de pretenţiile reclamantului.

Aşa cum reclamantul îşi formulează în scris pretenţiile şi îşi indică mijloacele de probă de care înţelege să se folosească în dovedirea acelor pretenţii, tot aşa şi pârâtul, mai înainte de intrarea în etapa dezbaterilor, va arăta în scris apărările sale precum şi probele pe care acesta înţelege să le administreze.

Art. 205 din NCPC arată expres elementele obligatorii pe care întâmpinarea trebuie să le cuprindă. Astfel, pe lângă elementele de identificare ale cauzei care trebuie indicate obligatoriu (instanţa care judecă cauza, numărul dosarului, data şedinţei de judecată, numele părţilor din proces), întâmpinarea va cuprinde excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului, răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii, dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere şi semnătura.

Cu privire la excepţiile de procedură arăt că acestea sunt mijloace pe care orice parte interesată sau chiar instanţa de judecată le invocă, fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii şi constau în neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond. Fiind o materie mai complexă, o voi prezenta separat într-un articol viitor.

În cazul în care prin întâmpinare pârâtul doreşte să se folosească şi de proba cu martori, acesta va fi obligat, ca şi reclamantul, să le indice numele si domiciliul acestora.

Prin caracterul ei, întâmpinarea reprezintă un răspuns, o replică, pe care pârâtul o dă la acţiunea reclamantului. La fel ca şi la cererea de chemare în judecată, dacă întâmpinarea nu este formulată personal de pârât ci de un reprezentant al acestuia, se va preciza această împrejurare şi se va alătura dovada calităţii de reprezentant.

Întâmpinarea se va depune în atâtea copii cate parți in proces sunt, iar un exemplar în plus va fi depus pentru instanţa de judecată. De asemenea se vor alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină apărarea. Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, atunci pentru aceştia se va depune un singur exemplar de pe întâmpinare.

Fiind o simplă apărare de fond întâmpinarea nu se timbrează.

Întâmpinarea se depune înaintea fixării primului termen de judecată, într-un termen de maximum 25 de zile de la primirea cererii de chemare în judecată. Oricum pe comunicarea atașată cererii de chemare în judecată pârâtul este înștiințat despre acest termen.  După ce întâmpinarea se comunică reclamantului acesta este obligat să depună răspuns la întâmpinare într-un termen de 10 zile. Acest răspuns la întâmpinare nu se mai comunică pârâtului, acesta va lua act de el (în cazul în care a fost depus) la dosarul cauzei la primul termen de judecată. De obicei părțile nu mai depun răspuns la întâmpinare decât în cazul în care sunt invocate situații noi prin întâmpinare.

Trebuie să știți că toate actele de procedură (întâmpinare, cerere reconvențională etc) nu și le trimit părțile personal, ci toată această comunicare se face prin intermediul instanței de judecată desemnată să judece cauza, deci toate acestea se depun sau se trimit la Registratura acelei instanțe în termenele impuse de lege.

Atenție, deoarece am întâlnit cazuri în care persoane fără cunoștințe juridice solide au formulat întâmpinare la o plângere penală, trebuie să știți că această cerere nu se face în cadrul procesului penal, acolo existând proceduri specifice și alte mijloace pentru apărarea unui drept sau a recunoașterii nevinovăției !

Cererea reconvenţională reprezintă actul de procedură prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant. De aceea cererea reconvenţională se deosebeşte de o simplă apărare. Conform art. 209 din NCPC, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte ca pe lângă respingerea acţiunii reclamantului să obţină pretenţii proprii, care derivă din același raport juridic, adică tot ce ar fi putut cere printr-o cerere de chemare în judecată separată. Pot exista situații când prin cererea reconvențională pot fi formulate pretenții care privesc și alte persoane în afară de reclamant, caz în care acestea vor fi chemate în judecată în calitate de pârâți, având aceleași drepturi/obligații, în sensul de a depune întâmpinare sau cerere reconvențională sau să indice alte persoane legate de pretențiile inițiale.

Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile de formă cerute de cererea de chemare în judecată, condiţii care au fost prezentate într-un alt articol.

Aceasta se depune împreună cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la primul termen de judecată dacă întâmpinarea nu este obligatorie.

Cererea reconvenţională se timbrează în funcţie de pretenţiile solicitate de pârât.

De regulă, procesul civil se poartă între un reclamant şi un pârât. Este posibilă şi situaţia în care să existe mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi, așa cum am arătat mai sus. Câteodată părţilor din proces li se pot alătura şi terţe persoane, care, intrând în proces din iniţiativa lor (pentru  a-şi apăra un drept) ori din iniţiativa părţilor iniţiale, dobândesc calitatea de părţi în acel proces (intervenient, chemat în garanţie).

Noul Cod de procedură civilă (ca și cel anterior) reglementează un caz de intervenţie din iniţiativa terţului (intervenţia voluntară) şi trei cazuri în care terţul este introdus în procesul deja început din iniţiativa uneia dintre părţile iniţiale (chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului).

Intervenţia voluntară este după cum am arătat mai sus o formă de participare a terţilor în procesul civil. În acest sens este art. 61 (1) din NCPC arată că “oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare”. Intervenţia voluntară este de două feluri : intervenţie principală, în cazul în care terţul invocă un drept al său şi intervenţie accesorie, când este făcută pentru apărarea dreptului uneia dintre părţi. Trebuie să știți că intervenția principală se poate face doar în fața primei instanțe până la închiderea dezbaterilor dar și în fața istanței de apel cu acordul părților (dar acest acord nu prea există în practică). Această cerere se face doar în fața primei instanței pentru ca și intervenientul să beneficieze de aceeași cale de atac ca și celelalte părți din proces. Pe de cealaltă parte, intervențăa voluntară, având în vedere că se poate formula pentru apărarea dreptului unei părți poate fi făcută oricând, chiar și căile extraordinare de atac.

Având în vedere faptul că partea care doreşte să intervină în proces trebuie să aibă un interes în acea cauză, instanţa, într-o primă fază, trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, după o analiză atentă a interesului invocat de terţ. După admiterea în principiu, terţul capătă calitatea de intervenient, de parte în proces, iar instanţa va dispune comunicarea cererii de intervenţie şi a actelor depuse celorlalte părţi.

Cererea de intervenţie se timbrează la fel ca şi cererea principală.

Chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 68 din NCPC, este o formă de intervenţie forţată şi este admisibilă numai în cazul în care terţul ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul poate fi formulată de pârât împreună cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la primul termen de judecată dacă întâmpinarea nu este obligatorie. iar de reclamant până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Această cerere trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă ca şi cele pentru cererea de chemare în judecată.

Chemarea în garanţie este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere de despăgubire. În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate chema la rândul său o altă persoană. Conform art. 73 din NCPC cererea de chemare în garanţie se face în condiţiile de formă cerute pentru cererea de chemare în judecată. Cererea făcută de pârât se depune împreună cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la primul termen de judecată dacă întâmpinarea nu este obligatorie, iar cea a reclamantului sau a intervenientului principal se poate depune până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Cererea de chemare în garanţie se comunică terţului, căruia i se acordă un termen pentru a depune întâmpinare şi a-şi pregăti apărarea.

Arătarea titularului dreptului este ultima formă de atragerea terţilor în procesul civil şi este reglementată de art. 75 – 79 din NCPC. Această cerere poate fi formulată numai de către pârâtul, care, deţinând un lucru pentru altul sau exercitând în numele altuia un drept asupra unui lucru, este chemat în judecată ca fiind proprietarul lucrului sau titularul acelui drept. În cerere se va indica persoana în numele căreia deţine lucrul sau exercită dreptul şi aceasta se va depune o dată cu întâmpinarea sau la prima zi de înfăţişare. Introducerea în cauză va fi dispusă prin încheiere până la terminarea cerecetării procesului în primă instanță.

Dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată. Dacă însă terţul nu recunoaşte susţinerile pârâtului sau nu se înfăţişează la judecată, acesta va dobândi calitatea de intervenient, iar hotărârea îi va fi opozabilă, adică îi vor fi aplicabile dispoziţiile date de instanţa de judecată prin acea hotărâre judecătorească.

Așa cum arătam și în celelalte articole se poate observa și aici că neexercitarea unui drept conferit de lege, într-un anumit mod sau într-un anumit termen, acesta se poate pierde. De exemplu, dacă nu se formulează o întâmpinare atunci pârâtul nu va mai putea solicita administrarea de probe și care-l va expune la maximum față de pretențiile reclamantului și de asemenea nu va mai putea invoca excepții, în afară de cele de ordine publică. Cu alte cuvinte, aproape sigur va pierde acel proces, fără a mai avea posibilitatea să formuleze și să administreze probe într-o cale de atac. Aceleași riscuri și le asumă și celelalte părți care intervin în procesul civil dacă nu formulează o întâmpinare. De aceea, este bine ca atunci când sunteți chemat în judecată, cu voie sau fără voie, când primiți cererea de chemare în judecată să o analizați cu mare atenție și să formulați o întâmpinare indicând obligatoriu si probele pe care le doriți să le administrați în apărare.

Dar, avand în vedere că acest articol doar vă informează cu privire la drepturile dumneavoastră, cea mai sigură cale este să luați legătura cu un avocat, care în mod cert știe ce are de făcut pentru a vă apăra drepturile, drepturi pe care le-ați putea pierde printr-o gestionare defectuoasă a acestora, fiindcă nemo consetur legem ignorare, adică nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaşte legea !

Recomandarea mea este să nu apelați la formulare de întâmpinări și diferite alte asemenea cereri care apar pe Internet, care sunt bune dar un caracter general, fiindcă nu pot acoperi toate situațiile, în practică apărând cele mai ingenioase tipuri de pretenții dar și situații atipice și dificile, care în mod sigur nu se pretează la un formular tipizat ! Nu mai vorbim că uneori o simplă cerere de chemare în judecată, la prima vedere “o cerere nevinovată” are rolul tocmai de a provoca un proces ulterior și exemplele apărute in practica curentă a unui avocat pot continua…

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de catre terțe persoane în situația audierii lor în faza de urmărire penală sau intr-un proces penal.

Notă: NCPP – Noul Cod de procedură penală și NCP – Noul Cod penal, notații folosite în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la aceste coduri și pentru a nu se face confuzia cu vechile coduri.

Dreptul de a nu te autoincrimina nu este prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. El mai este cunoscut mai mult sub denumirea de “dreptul la tăcere“ care ar putea fi definit ca  dreptul individului sau al persoanei de a nu se autoincrimina sau de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare, fiind un drept specific procedurilor penale.  Dreptul de a nu te autoincrimina constituie o exigență elementară a procesului echitabil.

Acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților. Domeniul de aplicare al dreptului de a nu te autoincrimina este circumscris materiei penale în sensul Convenției, fiind astfel susceptibil sau aplicabil procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă până la cea mai complexă.

Dreptul de a nu te autoincrimina poate fi considerat ca o protecție, o garanție care se fondează pe dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența CEDO se consideră că acest drept, care nu este garantat în mod formal de Convenție, constituie o garanție acordată acuzaților în numele dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate şi demnitate umană.
Acest drept se poate caracteriza ca o garanție specifică procesului penal, care nu este reglementată ca atare în textul Convenției, dar care rezultă în mod evident ca o exigență a echității procedurii, mai ales din perspectiva jurisprudenței CEDO.
Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenție nu menționează expres dreptul de a nu te autoincrimina şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunoscute și acceptate, care sunt de esența noțiunii de proces echitabil consacrat de art. 6.
În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este liberă să răspundă sau nu intrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră că este sau nu conform intereselor sale.
Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuși, ci, de asemenea, dreptul oricărui suspect/inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, un suspect/inculpat nu poate fi constrâns să colaboreze cu organul de cercetare penală la producerea de probe şi nu poate fi sancționat pentru lipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.
Obligația de a depune mărturie contra voinței sale, sub constrângerea unei amenzi şi sub orice altă formă de coerciție constituie o ingerință în aspectul negativ al dreptului la libertatea expresiei care trebuie să fie necesară într-o societate democratică.
Ar fi incorect să se admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor obţinută cu încălcarea legi în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau inculpatului obţinută în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.
În cazul în care s-a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante, organele judiciare sunt obligate să îl informeze pe făptuitor despre drepturile apărării, printre care şi dreptul la tăcere. Pe cale de consecință, înainte de a se lua prima declarație (în care se includ şi întrebările puse de către organele de urmărire penală cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), persoana acuzată de comiterea vreunei infracțiuni trebuie să știe că are dreptul de a nu declara nimic şi că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva sa, ulterior, pe parcursul procedurii judiciare.
În cazul în care făptuitorul se hotărăște să dea declarație cu privire la faptă, imediat după ce a fost reținut, acea declarație este principalul element probatoriu pe care se susține învinuirea. În acest mod se poate concluziona că acuzarea de foarte multe ori este susținută şi de autorincriminarea făptuitorului.
Garanția acestor drepturi nu interzice însă autorităților judiciare să tragă anumite concluzii cu privire la vinovăția persoanei acuzate din tăcerea acesteia, dar, acea vinovăție mai trebuie şi dovedită !
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaste valoarea internatională dreptului de a nu te autoincrimina, fiind prevăzut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile si Politice. Acest drept constă in posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune marturie impotriva lui insuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Acest drept la tăcere al acuzatului generează în favoarea acestuia o dubla opțiune:
1) aceea de a-și exprima dreptul la tăcere, adică de a nu face declarații;
2) aceea de a rupe tăcerea și de a face declarații, asumandu-și și riscul de a dezvălui elemente care ar putea servi acuzării.
În sistemul nostru, în cazul în care se constată că acuzatul refuză să facă declarații, atunci organul de cercetare penală sau judecatorul nu are altă posibilitate decât aceea de a constata tăcerea inculpatului, totul consemnându-se într-un proces verbal.  În practică, se constată că exercițiul dreptului la tăcere al inculpatului este de natură a îngreuna mersul normal al procesului penal, stanjenind de multe ori aflarea adevărului, mai ales atunci când organul de cercetare penală nu deține suficiente probe împotriva suspectului/inculpatului.
Dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii de probe în procesele penale. Suspectul/inculpatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte mijloace de probă autorităților judiciare.
De asemenea, este interzisă luarea de declarații sub prestare de jurământ, deoarece acesta poate constrange pe acuzat în recunoasterea vinovăției.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a nu te autoincrimina  este încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor.

Dreptul de a nu te autoincrimina este recunoscut suspectului/inculpatului și nu martorului, care are obligația să apară în fața organului de cercetare penală sau judecatorului şi să declare adevarul.

Natura juridică şi conținutul dreptul de a nu te autoincrimina presupune analiza reglementărilor legale în materie, inclusiv în conexiunea lor internațională.
În sens larg, elementele componente presupun:
– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuire ce i se aduce, fără a i se putea imputa anterior nesinceritatea ca circumstanță agravantă;
– libertatea de a răspunde sau nu, în cunoștință de cauză la toate întrebările (dreptul la tăcere totală) sau numai la unele întrebări (dreptul la tăcere parțială);
– dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare).
Primele două componente sunt reguli imperative ale procedurii de administrare a probelor, iar dreptul de a nu depune mărturie contra sine însuși, de a nu se autoincrimina, ca element al dreptului la un proces echitabil, deopotrivă în sens material şi procedural se constituie ca un drept uman fundamental, cu o bază constituțională şi în dreptul internațional al drepturilor omului.

În sistemul juridic românesc, dreptul de a nu te autoincrimina sau dreptul la tăcere al suspectului/inculpatului, este reglementat expres de articolele 79, respectiv art. 83 lit a din NCPP.

O dovadă în acest sens o constituie regula avertismentului, introdusă în cuprinsul art. 83 lit a din NCPP care arată în mod foarte clar ca “dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă  defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.” Aceast drept este consolidat și de conținutul articolului 109 (3) din NCPP, care prevede că “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.”

Practic, trebuie să știți că în cazul în care veți fi nevoiți să dați o declarație, în calitate de suspect sau inculpat, organul de cercetare penală este obligat să va aducă mai întâi la cunoștință toate drepturile prevăzute expres în articolul 83 din NCPP și în primul rând dreptul de a nu da nicio declarație.

Trebuie să știți că în cazul în care o persoană se folosește de dreptul său de a nu se autoincrimina acea persoană nu este subiectul activ al infracțiunii de favorizarea infractorului dar și că nu va mai putea beneficia de aplicarea circumstanțelor atenuante, în cazul în care se dovedește vinovăția sa.

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. www.avchiru.ro  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Comportamentul cetatenilor în fata instantelor de judecata trebuie sa fie cât mai corect si disciplinat. Pentru un cetătean cinstit, de bună credintă, faptul ca se afla într-o sală de judecată, reprezintă un moment de mare responsabilitate. Acolo se judeca procese penale, acolo se dau condamnari, acolo se judeca oameni pentru divort, pentru copii, ori pentru averile lor, iar o tinuta vulgara este nepotrivita, este lipsita de respect fata de acel loc si fata de lege. Începând cu îmbracamintea care trebuie sa fie decenta, pastrarea linistii, respectul cuvenit magistratilor, corectitudinea raspunsurilor, întreaga tinuta, totul trebuie sa fie potrivit locului.

În acest sens, art. 217 (1) din NCPC arata ca “Preşedintele completului de judecată exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi a bunei-cuviinţe, precum şi a solemnităţii şedinţei de judecată”.

Toate persoanele care se adreseaza instantei trebuie sa stea în picioare. Persoanele care tulbura sedinta de judecata prin comportamentul lor pot fi îndepartate din sala, însa daca printre cei îndepartati se afla si vreuna din parti, înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemata în sala si sub sanctiunea nulitatii hotarârii i se vor aduce la cunostinta toate problemele importante discutate în lipsa sa, precum si declaratiile celor ascultati ca martori. Nu se va mai proceda în acest mod în cazul în care partea îndepartata din sala de sedinta a fost asistata mai departe de un avocat, care a ramas în sala. Pe de alta parte, nimeni nu poate fi lasat sa intre cu arme în sala de judecata, decât numai în cazul în care le poarta în vederea serviciului ce-l îndeplineste în fata instantei.

De asemenea este interzisa si folosirea telefoanelor mobile, pentru ca sedinta de judecata sa nu fie deranjata de soneriile acestora. Deși unii judecători chiar atenționează la începutul ședinței să se închidă telefoanele mobile sau să se treacă pe modul “silentios“, in niciun caz nu se va vorbi la telefon in sala de judecata !

Legea a încredintat conducerea dezbaterilor presedintelui completului de judecata. Celelalte parti din proces nu pot interveni direct în proces, ci numai prin intermediul presedintelui completului de judecata. Toate întrebarile pe care partile le pun martorilor sau expertilor sunt încuviintate si sunt prin mijlocirea presedintelui, însa acesta când considera necesar, poate încuviinta ca întrebarile sa fie puse si direct. Este lesne de înțeles ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar vorbi când ar vrea (sau ar simți nevoia) într-o ședință de judecată !

Atunci când sunteti chemati la o instanta de judecata, înainte de a intra în sala de sedinte, trebuie sa consultati listele cu ordinea cauzelor pe rolul instantei respective. Cautând numarul dosarului sau numele partilor veti afla numarul de ordine al acelui dosar. Este necesar sa tineti minte numarul de ordine al dosarului dumneavoastra atunci când intrati în sala de sedinte, deoarece daca veti solicita acel dosar la amânare veti indica numarul de ordine si nu numarul înregistrare al dosarului. Presedintele completului de judecata deschide, suspenda si ridica (închide) sedinta de judecata. În momentul în care completul de judecata intra în sala toate persoanele sunt obligate sa se ridice în picioare.

Înainte de a începe judecata fiecarei cauze, partile pot cere instantei, într-un mod organizat si civilizat, amânarea cauzelor care nu sunt în judecata, dar numai în cazul în care aceste cereri nu provoaca dezbateri. Dezbaterea fiecarui proces începe cu apelul partilor, facut de grefier, care apoi se va referi pe scurt la obiectul pricinii, stadiul în care se afla judecata si la modul în care s-a îndeplinit procedura de citare. Apoi, presedintele completului de judecata va verifica personal procedura de citare si daca s-au respectat prevederile legale cu privire la taxa judiciara de timbru.

Judecata cauzei are loc daca partile sunt prezente, iar procedura de citare a fost îndeplinita legal. În cazul în care procedura de judecata nu a fost legal îndeplinita sau daca partile solicita acest lucru presedintele completului va acorda un nou termen de judecata. Se poate trece la judecata cauzei si atunci când se prezinta doar o singura parte, dar numai daca partea adversa lipsa a fost citata legal. Judecata cauzei poate avea loc si în cazul în care partile legal citate nu se prezinta, însa numai atunci când cel putin o parte a solicitat judecarea în lipsa. Daca nici una din parti nu a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa si nu este nici o parte prezenta, instanta va suspenda judecata. Repunerea pe rol a judecarii cauzei va putea fi solicitata într-un termen 6 luni, de la data suspendarii, de orice parte din procesul respectiv (art. 416 (1) din NCPC), dar despre aceste aspecte vom discuta într-un alt articol.

Dupa încuviintarea probelor (înscrisuri, interogatoriu, martori, expertize) si administrarea lor, partile vor putea pune concluzii pe fond. Concluziile pe fond reprezinta sinteza întregii desfasurari a procesului astfel cum este ea vazuta de fiecare parte din proces.
O cauza civila poate fi dezbatuta într-o singura sedinta de judecata sau în mai multe sedinte de judecata. În aceasta din urma situatie, care este si cea mai frecventa în practica, ultima sedinta de judecata va fi consacrata dezbaterilor asupra fondului pretentiei ce a fost dedusa judecatii.

Presedintele completului de judecata va da mai întâi cuvântul reclamantului pentru a-si sustine pretentiile si apoi pârâtului pentru a se apara. În cazul în care pârâtul va invoca o exceptie procesuala, pentru discutarea acesteia, cuvântul se da mai întâi pârâtului apoi reclamantului. Când instanta se va considera lamurita, presedintele completului de judecata va declara dezbaterile închise si se va retrage pentru deliberare. Părțile vor putea, din propria initiativa sau chiar la cererea instanței, dupa încheierea dezbaterilor, sa depuna concluzii scrise, dar fără a depune alte înscrisuri.

Daca instanta de judecata constata ca din diferite motive au ramas împrejurari de fapt sau de drept nelamurite, aceasta poate dispune repunerea pe rol a pricinii, fixând un nou termen de judecata cu citarea partilor pentru acel termen. Repunerea pe rol nu se va mai putea face dupa ce instanta s-a pronuntat printr-o hotarâre judecatoreasca. In acest articol am incercat sa prezint in mod succint modul cum se desfasoara un proces.

Cu toate acestea, in practica, lucrurile se pot complica destul de mult, fie prin interventia in proces a altor persoane, fie prin aparitia unor incidente procesuale, care pot duce la pierderea definitiva a unui drept. De aceea, acest articol are doar rol informativ si nu garanteaza reusita in cadrul unui proces si nici nu suplineste activitatea unui avocat.

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil sau penal.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă și NCC – Noul Cod civil,  notații folosite în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la codul nou și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă și vechiul Cod civil, care încă se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care sunt în diferite faze de judecată.

Instanţa de judecată nu poate soluţiona pricina dedusă judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor. Acestea trebuie să-şi dovedească pretenţiile prin probele pe care le solicită a fi administrate de instanţă, pentru ca aceasta să-şi facă pe deplin convingerea asupra litigiului respectiv.

Prin probă se înţelege, în sens larg, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit.

Administrarea probelor (dovezilor) reprezintă cel mai important şi cel mai hotărâtor moment în derularea unui proces civil, deoarece numai pe baza probelor ce se administrează, judecătorul îşi formează convingerea cu privire la litigiul dedus judecăţii.

Neadministrarea sau administrarea defectuoasă a probelor duce aproape întotdeauna la pierderea unui proces. Nu de multe ori am observat în sălile de judecată persoane, care, fie din neştiinţă, fie din lipsa posibilităţilor materiale, nu pot să-şi angajeze un avocat şi singuri încearcă să facă faţă situaţiei în care se află. Nesolicitarea unor probe ori administrarea defectuoasă a acestora, pune pe acea persoană în postura de a nu fi capabilă să-şi dovedească pretenţia dedusă judecăţii şi în consecinţă va pierde aproape întotdeauna procesul.

De aceea voi trata acest subiect, în scopul de a informa cetăţeanul şi nu de a-l pregăti să câştige un proces !

Administrarea probelor reprezintă o problemă de multe ori foarte delicată, iar neadministrarea uneia dintre ele la judecata de fond (deși se putea și trebuia administrată) sau necontestarea acesteia atunci când trebuie, duce întotdeauna la imposibilitatea solicitării ei sau a readministrării probei într-o eventuală cale de atac.

Sfatul meu este să lăsaţi acest lucru în seama unui avocat !

Ca regulă generală, art. 249 din NCPC. statuează “că cel ce face o propunere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, deci sarcina probei este, de regulă, a reclamantului. Sunt şi situaţii în care şi pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei, de exemplu în cazul în care a invocat o excepţie procesuală şi trebuie să facă dovada acesteia, ori în alte cazuri anume stabilite de lege, de exemplu în cazul litigiilor de muncă sarcina principală a probei cade pe seama angajatorului și exemplele pot continua.

În procesul civil, probele care se pot administra sunt: înscrisurile (actele), interogatoriul, martorii, expertizele şi cercetarea la faţa locului. De aceea, voi face o foarte scurtă prezentare a acestora, deoarece această fază a judecății este foarte importantă și de multe ori complexă și nu poate fi descrisă într-un articol care se vrea a avea doar un rol informativ.

Propunerea acestor probe se face în faza iniţială a procesului. Aşa cum am arătat în articolul anterior, reclamantul este obligat încă de la sesizarea instanţei de judecată, prin cererea de chemare în judecată, să-şi arate dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. La rândul său şi pârâtul prin întâmpinare (sau cerere reconvențională) este obligat să indice probele de care înţelege a se folosi în apărarea sa.

Instanţa de judecată, înainte de a încuviinţa probele propuse de părţi, trebuie să le supună dezbaterii acestora şi apoi se va pronunţa în acest sens printr-o încheiere de şedinţă, în care se va consemna ce probe au fost admise de fiecare parte, care au fost respinse, ori faptul că o parte nu doreşte să-şi administreze probe (din păcate există şi astfel de persoane).

1.Dovada cu înscrisuri este reglementată de art. 265 și urm. din NCPC. Prin înscris se poate înţelege orice declaraţie cu privire la un act sau un fapt juridic, făcută prin scriere de mână, dactilografiată, tehnoredactată, imprimată pe hârtie sau orice alt material, inclusiv cele pe suport informatic.

În cadrul unui proces, ca înscrisuri, se pot folosi înscrisurile autentice –  care s-au încheiat cu solemnităţile cerute de lege (acte încheiate de un notar public, acte de stare civilă, hotărâri judecătoreşti, etc.), înscrisuri sub semnătură privată – înscrisuri întocmite de părţi fără intervenţia vreunui organ al statului, dar încheiate cu respectarea anumitor condiţii, cum sunt registrele, scrisorile, telegramele şi exemplele pot continua.

În cadrul procesului, părţile vor depune la dosar copii de pe înscrisuri, care trebuie să fie semnate pentru conformitate de partea care le depune. De asemenea, părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalele înscrisurilor ce le-au depus în copie.

O situaţie aparte este aceea când, o parte face cunoscut instanţei faptul că adversarul său, deţine un înscris privitor la pricina ce se judecă si refuza sa-l  depuna. În acest caz, instanţa va putea ordona ca partea care este în posesia înscrisului să-l prezinte şi să-l depună la dosarul cauzei.

Instanţa nu va putea să recurgă la această modalitate în cazul în care înscrisul respectiv priveşte chestiuni cu totul personale, când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra un secret, ori când prezentarea acelui înscris ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune acea persoană dispreţului public.

Înscrisurile depuse în termen şi necontestate de părţi vor fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii. Dacă un înscris depus de una din părţi este contestat de partea adversă, ori dacă instanţa are îndoieli asupra autenticităţii înscrisului, se va recurge fie la verificarea de scripte (art. 303 și urm. din NCPC), care reprezintă modalitatea prin care instanţa va confrunta înscrisul cercetat cu scrierea făcută în faţa instanţei, confruntarea cu alte înscrisuri ori prin ordonarea unei expertize grafice, fie la procedura falsului prin trimiterea înscrisului la Parchet pentru cercetarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii de fals.

În cazul în care se începe urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals, instanţa va suspenda judecarea cauzei civile până când instanţa penală se pronunţă în mod irevocabil cu privire la valabilitatea acelui înscris. Dacă înscrisul va fi declarat fals el nu va mai putea fi folosit în proces, dar dacă însă falsul nu a fost constatat, înscrisul va fi considerat în continuare un mijloc de probă ce va fi avut în considerare la pronunţarea hotărârii.

2. Interogatoriul reprezintă o modalitate prin care o parte din proces poate obţine  o mărturisire în faţa instanţei despre împrejurări de fapt care au legătura cu pretenţia dedusă judecăţii. Interogatoriul ce urmează a fi luat se prezintă instanţei în scris, iar partea chemată personal la interogatoriu va fi obligată să răspundă la întrebări, fără a depune un jurământ.

Potrivit art. 351 și urm din NCPC, interogatoriul se va încuviinţa numai când este vorba de chestiuni de fapt, care sunt personale ale părţii chemate la interogatoriu şi în legătură cu pricina.

Atunci când instanţa constată necesar va putea ca din oficiu să ia părţii din proces un interogatoriu. Se face distincția între interogatoriul persoanei fizice și cel al persoanei juridice. Persoana fizică răspunde în fața instanței iar Statul şi celelalte persoane juridice vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica de instanţa de judecată. Reprezentantul persoanei juridice va răspunde în scris la interogatoriu şi-l va trimite înapoi la instanţă, putând fi şi chemat personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate.

Ca tehnică juridică, interogatoriul luat persoanei fizice, care trebuie sa răspundă la fiecare întrebare, fără a cunoaște conținutul următoarei întrebări, îl constituie elementul de surpriză și de multe ori am câștigat un proces doar prin întrebări bine făcute și într-o anumită ordine. Este considerat un element de surpriză, fiindcă la interogatoriu răspunde doar partea, fără a fi posibilă intervenția altei persoane sau a avocatului, iar răspunsurile pot da de multe ori peste cap toată strategia apărării avocatului părții care răspunde la interogatoriu. În cazul interogatoriului luat persoanei juridice este lesne de înțeles că nu pot apărea, decât în cazuri rare, elemente de surprinză deoarece reprezentantul persoanei juridice are în față tot conținutul interogatoriului si poate în mare măsură să-și dea seama de întrebările capcană, iar pe de altă parte are posibilitatea să se consulte cu avocatul asupra conținutului răspunsurilor.

Mărturisirea este un act personal şi de aceea este firesc ca partea să se prezinte personal în faţa instanţei, interogatoriul adresându-se memoriei şi conştiinţei părţii care răspunde la acesta. Dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se prezintă la instanţă la data stabilită luării interogatoriului, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

3. Dovada cu martori. Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care sunt chemate să relateze în faţa instanţei despre acte sau fapte privitoare la pricina care se judecă. Relatarea făcută de martori în faţa instanţei se numeşte depoziţie de martor şi deşi nu este la fel de exactă şi sigură ca proba prin înscrisuri, prezintă o importanţă practică deosebită, deoarece sunt cazuri în care nu se pot administra alte probe în afară de declaraţia martorilor.

De obicei se încearcă a se dovedi cu martori ceea ce nu s-a putut dovedi cu ajutorul interogatoriului.

În principiu, proba cu martori este admisibilă aproape oricând, doar în condiţiile când depoziţiile au legătură cu cauza. Dar, ca în tot dreptul civil, există şi excepţii, care interzic proba cu martori în anumite situaţii.

Interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei. Art. 309 al. 2 din NCPC  arată că este interzisă dovadă actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 250 lei dovada acestui act putându-se face numai prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Valoarea prevăzută de lege este relativ mică (suma de  250 lei se referă la RON), legiuitorul dorind practic să interzică proba cu martori în ceea ce priveşte aceste înscrisuri, obligând părţile care încheie acte juridice  să-şi preconstituie probe, deoarece aceste probe sunt mai sigure şi mai stabile. Și aici există o excepție care nu este ținută de acea valoare de 250 lei atunci când proba se face împotriva unui profesionist în exercițiul activității sale profesionale.

De asemenea nu se poate dovedi cu martori peste conținutul unui înscris pentru care legea prevede obligativitatea încheierii unui înscris autentic. Cu toate acestea si aici există excepții prevăzute la articolul 309 al. 4, dar care nu are sens să le detaliez fiindcă sunt cazuri rare în practică și folosirea acestora comportă o oarecare experiență, dar trebuie să știți că pot exista situații în practică când se poate anula un înscris autentic printr-o acțiune în constatarea simulației acelui act.  

Conform art. 315 din NCPC nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul sau fostul soţ, logodnicul sau concubinul, cei care sunt în dușmănie sau în litigiu cu vreuna dintre părți, cei puşi sub interdicţie sau cei care au fost condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Cu privire la termenul de “afin” folosit de lege, trebuie să vă spun ca este un termen ce desemnează legătura de afecţiune dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ sau altfel spus este o rudenie prin alianţă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul doi, iar cumnatul este afin de gradul doi. Gradele de rudenie se calculează, practic, prin numărul nașterilor intervenite între rude, în linie ascendetă sau descedentă, in cazul redeniei în linie dreaptă sau prin urcarea la ascedentul comun si coborârea până la cealaltă rudă în cazul rudeniei colaterale, așa cum sunt ele foarte bine descrise în cuprinsul art. 406 din NCC.

Singura excepţie de la această regulă o constituie posibilitatea ca în cadrul procesului de divorţ să fie audiate ca martori orice persoane, în afară de copii. Legiuitorul a recurs la această posibilitate, deoarece în cadrul unui proces de divorţ, pentru dovedirea motivelor care să ducă la desfacerea căsătoriei, uneori ştiute numai de apropiaţii soţilor, nu se pot găsi ca martori persoane străine. De cele mai multe ori, situaţia reală a unei căsnicii este ştiută cel mai bine de părinţi, fraţi şi surori, cumnaţi, persoane care aşa cum am arătat pot fi audiate ca martori doar în cazul unui proces de divorţ.

Mai sunt şi persoane care, datorită profesiei, sunt scutite de a fi martori, având dreptul de a refuza de a face depoziţia. De exemplu, preoţii, medicii, farmaciştii, avocaţii şi notarii, au această calitate şi nu pot fi audiaţi în legătură cu faptele ce derivă din exercitarea profesiei sau cu privire la faptele care le-au luat la cunoştinţă de la clienţii lor, sau la spovedanie, în cazul preoţilor. Cu excepţia preoţilor, celelalte persoane vor fi obligaţi să depună mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesaţi de păstrarea lui.

De asemenea, pot refuza să depună mărturie, în procesul civil, persoanele care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune o rudă sau un afin până la gradul al treilea inclusiv, pe soţ sau pe fostul soţ, la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

Ascultarea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din motive temeinice nu pot veni la instanţă. Dacă o persoană nu doreşte să se prezinte la instanţă, deşi a fost legal citat în calitate de martor, instanţa va putea da mandat de aducere.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Dacă confesiunea martorului nu-i permite jurământul, acesta se va obliga să spună adevărul şi că nu va ascunde nimic din ceea ce ştie. De asemenea nu va depune jurământ minorul sub 14 ani, însă i se va atrage atenţia să spună adevărul.

Mărturia se face oral, martorul răspunzând la întrebările puse prin intermediul instanţei iar răspunsurile se consemnează în scris de către grefier, după dictarea preşedintelui completului de judecată. Declaraţia de martor se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de către judecător, grefier şi martor. Adăugirile, ştersăturile şi schimbările în depoziţie trebuie semnate de judecător (care le şi încuviinţează), de grefier şi martor. Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze se va face menţiune despre această împrejurare.

După ce va fi ascultat, martorul va rămâne în sala de şedinţă, dacă instanţa nu dispune altfel. Acestuia i se vor putea pune întrebări suplimentare, dacă instanţa consideră necesar acest lucru.

Dacă din cercetare reies bănuieli puternice de mărturie mincinoasă, instanţa va încheia un proces verbal şi va trimite martorul în faţa autorităţilor penale pentru cercetarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care după ce evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de martori în cuprinsul hotărârii, arătând totodată și motivele pentru care au fost înlăturate anumite mărturii, în cazul în care au existat astfel de situații.

4. Expertiza reprezintă acel mijloc de probă care se încuviinţează sau se dispune de instanţa de judecată atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt aceasta solicită părerea unor specialişti, a unor experţi judiciari și administrarea acesteia este reglementată de art. 330 și urm. din NCPC.

Obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora expertului i se cere să-şi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la soluţionarea acesteia. O expertiză nu va putea fi încuviinţată atunci când se doreşte lămurirea unei probleme de drept, deoarece aceasta cade în sarcina judecătorilor.

Instanţa va dispune efectuarea unei expertize atunci când apreciază că aceasta duce la lămurirea cauzei. Sunt şi cazuri în care, sub sancţiunea anulării hotărârii judecătoreşti, expertiza este declarată de lege ca fiind obligatorie, cum este expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicţie.

În cazul în care instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize, biroul local de expertize recomandă un număr de cel puțin trei experţi, din care instanţa, prin tragere la sorţi, stabileşte numele unui expert care se va comunica la biroul local de expertize, totodată stabilind şi cuantumul onorariului de expert.

Expertul investit de instanţa de judecată, va studia dosarul cauzei şi apoi va convoca părţile în vederea efectuării expertizei. Mai trebuie menţionat că fiecare parte din proces are dreptul să angajeze un expert-parte care va participa la efectuarea expertizei, dar fără rol decizional. Acesta va putea doar redacta eventualele obiecțiuni la raportul de expertiză.

Raportul de expertiză trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat. Neefectuarea raportului de expertiză sau nedepunerea în termen a acestuia poate atrage amendarea expertului.

Dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei alte expertize. O nouă expertiză va putea fi cerută şi de părţi, dar numai motivat. Simpla nemulţumire a unei părţi, căreia nu-i convine raportul de expertiză, nu este de natură să conducă la încuviinţarea unei noi expertize.

Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, aceasta constituind numai un element de convingere, lăsat la aprecierea judecătorului, de altfel ca toate celelalte mijloace de probă. Cu toate acestea în cazul expertizelor tehnice, de cadastru, contabile etc, instanța este ținută de concluziile raportului de expertiză, dar, indiferent dacă împărtăşeşte sau nu concluziile expertizei, instanţa va trebui să-şi motiveze hotărârea.

5. Cercetarea la faţa locului (art. 345 – 347 din NCPC) reprezintă acel mijloc prin care judecătorul ajunge direct şi nemijlocit la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi prin observare directă, prin deplasarea acestuia la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă judiciară directă. În realitate, ea nu reprezintă un mijloc de probă în adevăratul sens al cuvântului, ci un act procedural care are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe materiale.

Cercetarea la faţa locului duce la constatarea nemijlocită a stării şi situaţiei unui obiect, de obicei bunuri imobile, fiind întâlnită în practică în procesele privind servituţi, grăniţuiri, degradări de imobile şi exemplele pot continua.

Instanţa, cu ocazia deplasării la faţa locului, va putea asculta martorii şi experţii pricinii pentru a obţine lămuriri suplimentare.

Cercetarea la faţa locului sa face cu citarea părţilor, în caz contrar acest act procedural fiind lovit de nulitate.

Rezultatul cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces verbal care se depune la dosarul cauzei.

Din pacate acest mijloc de proba este foarte rar admis in zilele noastre si asta din cauza volumului mare de dosare repartizate unui judecator, practic din lipsa timpului disponibil.

Mai există o modalitate de informare a instanţei cu privire la situaţia existentă într-un anumit loc şi anume ancheta socială, care reprezintă tot un mijloc de probă (chiar dacă nu este calificat în acest sens) ce urmează a fi apreciat de instanţă în vederea pronunţării hotărârii.

Ancheta socială este dispusă în unele procese care privesc, denumite în mod generic, relațiile dintre părinți și copii lor minori. Ea este obligatorie în cazul în care se solicită exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, decăderea părintelui din drepturile părinteşti, adopţie.

Ancheta socială se realizează de funcţionari anume desemnați din cadrul primăriilor. Funcţionarul respectiv se poate prezenta la dezbateri, sau să comunice în scris părerile autorităţii tutelare, de regulă sub forma unei anchete sociale.

Așa cum am arătat, administrarea probelor constituie partea cea mai importantă a procesului civil și de aceea comportă multe discuții, iar practica și experiența avocatului este covârșitoare în acest caz.  Nu de puține ori am auzit persoane care au încercat, fără succes, să-și administreze singure probele și fără a avea o experiență în acest sens au pierdut procesul și pe fondul acestei nemulțumiri le-am auzit vorbind despre corupție sau înțelegeri între avocați, fără ca acestea să-şi dea seama că problema a reprezentat-o tocmai nerespectarea unor norme de procedură sau uşurinţa cu care au tratat acel proces, chiar daca pe fondul cauzei au avut într-o oarecare măsura dreptate.

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil sau penal.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Instanţele de judecată, în materie civilă, nu se pot sesiza din oficiu, ci numai la cererea părţii interesate care doreşte ca pe această cale să-şi valorifice un drept al său conferit de lege.

În acest sens, art. 192 al. 1 din NCPC stabileşte foarte clar faptul că “Pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.”

Cererea de chemare în judecată este actul prin care partea interesată se adresează justiţiei şi prin care se pune în mişcare acţiunea civilă. În practică, puteţi întâlni şi alţi termeni care sunt sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată precum, cerere, cerere principală, cerere introductivă etc.

Având în vedere faptul că printr-o cerere de chemare în judecată instanţa este investită să se pronunţe cu privire la un caz determinat, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă, stabilită expres de art. 194 din NCPC. Astfel, o cerere de chemare în judecată trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente :

– Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor sau în cazul persoanelor juridice denumirea şi sediul lor şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal şi  codul bancar.Pentru persoane fizice cererea de chemare in judecată va cuprinde în  mod obligatoriu CNP-ul. În cazul în care reclamantul (persoana care introduce cererea de chemare în judecată) locuieşte în străinătate acesta va arăta şi domiciliul ales din România, unde instanţa urmează să-i comunice toate actele de procedură (citații, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie, hotărârile judecătoreşti). Indicarea domiciliului sau a sediului părţilor prezintă importanţă nu numai pentru identificarea părţilor, ci şi pentru stabilirea instanţei competente să judece acea cauză şi fixează locul unde se vor comunica toate actele de procedură precum şi citaţiile (actele oficiale prin care o persoană este invitată să se prezinte în faţa instanţei de judecată). Trebuie spus aici că în practică apar deseori situații când reclamantul nu mai cunoaște unde locuiește pârâtul sau nu știe dacă se află în altă țară cu serviciul, iar persoanele (de obicei rudele) care ar putea să dea relații, cu rea-credință ascund locul unde se află pârâtul. Noul Cod de procedură civilă acoperă aceste situații prin publicitatea pe portalul de judecată, într-o publicație de acoperire națională sau mai des prin numirea unui curator special (care de obicei este plătit de reclamant).

– Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, în cazul în care reclamantul nu este el însuşi titularul dreptului, ci când în numele şi pentru acesta, cererea este introdusă în calitate de reprezentant legal (ex. părintele pentru copilul minor) sau reprezentant convenţional (ex. avocatul pentru clientul său). Dacă reprezentantul nu-şi arată această calitate se va considera că el a introdus cererea în nume propriu şi acţiunea se va respinge în cazul în care reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecăţii.

– Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, desfacerea căsătoriei, constatarea unui drept de proprietate, revendicarea unui bun, anularea unui contract şi exemplele pot continua. Obiectul cererii de chemare în judecată are o importanţă deosebită, deoarece, judecătorul trebuie să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, poate determina instanţa competentă să judece acel caz, determinarea taxelor judiciare de timbru, etc. Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului. Valoarea obiectului prezintă interes pentru stabilirea taxei judiciare de timbru şi stabilirea instanţei competente să judece cazul respectiv.

– Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de fapt sunt acele împrejurări care susţin pretenţiile reclamantului şi practic cuprind o expunere clară şi ordonată a faptelor. Motivarea în fapt este obligatorie, deoarece, cunoaşterea acestora este necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului. Reclamantul nu are obligaţia să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, deoarece judecătorul este acela care va face încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt. De aceea, reclamantul este obligat ca din motivarea în fapt pe care o face să se poată stabili de către instanţă temeiul juridic al acţiunii. Dacă reclamantul, din necunoaşterea legii, a indicat un temei de drept greşit sau neaplicabil în cauză, judecătorul nu este ţinut de acel temei juridic, dar schimbarea acelui temei trebuie pusă în discuţia părţilor.

– Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Este necesar ca părţile să-şi cunoască reciproc atât pretenţiile cât şi probele pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (fiecare pretenţie). Reclamantul este cel dator să facă proba pretenţiilor sale, deoarece cel ce pretinde ceva trebuie să şi probeze. Deoarece voi expune pe larg într-un articol distinct mijloacele de probă şi administrarea acestora în procesul civil, amintesc că în general se pot solicita, în dovedirea acţiunii, proba cu înscrisuri (acte), interogatoriul pârâtului, martori, eventual expertize tehnice sau cercetarea la faţa locului. Când se solicită proba cu înscrisuri, la cererea de chemare în judecată se depun atâtea copii câţi pârâţi sunt şi un exemplar în plus pentru instanţă. Copiile vor fi certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul. În cazul în care reclamantul solicită proba cu martori este obligat ca acesta să indice numele şi domiciliul acestora.

– Semnătura.

Deşi art. 196 din NCPC la aliniatul (1) stabileşte că “Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă”, acelaşi articol arată în continuare, la aliniatul (2) că “Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii”, dar, atenție, doar în fața primei instațe, de fapt, până la închiderea dezbaterilor pe fond.

O cerere de chemare în judecată care nu este completă va fi regularizată de completul căruia i-a fost repartizat dosarul, printr-o procedură specială prevăzută de art. 200 din NCPC. Pe scurt, când se constată neîndeplinită cel puțin o condiție în ceea ce privește cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța îi va comunica, în scris, reclamantului lipsurile cu indicația clară ca în termen de maximum 10 zile de la primirea comunicării trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. În cazul în care nu se procedează la completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată instanța va dispune, prin încheieredată în camera de consiliu, anularea cererii de chemare în judecată. În acest caz reclamantul poate formula o cerere de reexaminare (în cazul în care se simte neîndreptățit) în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

Aceaste ultime aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată sunt inovații juridice ale noului Cod de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010. La începuturile aplicării noului Cod, ne-am confruntat, noi avocații și implicit clienții, cu o multitudine de aspecte care, în mod curios, nu erau înțelese de unii dintre cei care tocmai trebuiau să facă aplicarea noii reglementări. Se anulau cereri de chemare în judecată într-o măsură destul de mare care la un moment dat îți dădeau de gândit. În timp, practica judiciară a reglementat aproape toate aspectele, uneori discutabile din punct de vedere juridic și astăzi întâlnim destul de rar cazuri de anularea cererilor de chemare în judecată. Aceasta se întâmplă de obicei când cererile nu sunt redactate de un avocat. Este drept că, pe Internet se găsesc fel de fel de cereri și oamenii caută să rezolve problema fără bani, crezând, de multe ori fără temei, că ce poate fi așa de greu în formularea unei cereri, chiar a uneia de chemare în judecată ! De multe ori se pierd drepturi, prin anularea unei cereri de judecată, atunci când valorificarea unei drept este ținut tocmai de un termen înăuntrul căruia acesta trebuie exercitat…

Chiar dacă nu face obiectul acestui articol, nu mă pot abține, să nu comentez o altă inovație juridică a noului Cod și anume fixarea primului termen de judecată. Pe vechiul cod, treburile erau foarte clare, în sensul că introduceai cererea de chemare în judecată, era repartizată aleatoriu la un complet și tot atunci se fixa primul termen de judecată, de obicei după circa o lună (în funcție de cauză). La primul termen de judecată, dacă existau neregularități de multe ori se rezolvau în ședință. Partea mai putea solicita un termen de judecată pentru angajarea unui avocat. Se depuneau întâmpinări/cereri reconvenționale sau alte cereri, se formulau probe, se administrau, iar noi, ca avocați, aveam o reprezentare aproape clară în cât timp ne vom judeca.  Noul Cod, chipurile pentru celeritatea judecării cauzei, a introdus o procedură care, chiar dacă este legată de niște termene, practicianul dreptului sau clientul nu poate anticipa în niciun fel când va fi primul termen de judecată. Mi s-au întâmplat cazuri în care pentru cauze simple să se fixeze primul termen de judecată după 6-8 luni de la data introducerii cererii si totul să se rezolve în două termene și până la redactarea efectivă a hotărârii să mai treacă 3-4 luni…

Am speranţa că din această prezentare sumară cititorul şi-a dat seama de importanţa acestui act de procedura, a cererii de chemare în judecată şi cred că prin acest articol am stârnit interesul unui număr mare de persoane dornice să-şi îmbogăţească cultura juridică, de altfel necesară oricărui cetăţean.