Chiru Ioan Alexandru

Posts Tagged ‘caut avocat specializat in civil’

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil sau penal.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă și NCC – Noul Cod civil,  notații folosite în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la codul nou și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă și vechiul Cod civil, care încă se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care sunt în diferite faze de judecată.

Instanţa de judecată nu poate soluţiona pricina dedusă judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor. Acestea trebuie să-şi dovedească pretenţiile prin probele pe care le solicită a fi administrate de instanţă, pentru ca aceasta să-şi facă pe deplin convingerea asupra litigiului respectiv.

Prin probă se înţelege, în sens larg, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit.

Administrarea probelor (dovezilor) reprezintă cel mai important şi cel mai hotărâtor moment în derularea unui proces civil, deoarece numai pe baza probelor ce se administrează, judecătorul îşi formează convingerea cu privire la litigiul dedus judecăţii.

Neadministrarea sau administrarea defectuoasă a probelor duce aproape întotdeauna la pierderea unui proces. Nu de multe ori am observat în sălile de judecată persoane, care, fie din neştiinţă, fie din lipsa posibilităţilor materiale, nu pot să-şi angajeze un avocat şi singuri încearcă să facă faţă situaţiei în care se află. Nesolicitarea unor probe ori administrarea defectuoasă a acestora, pune pe acea persoană în postura de a nu fi capabilă să-şi dovedească pretenţia dedusă judecăţii şi în consecinţă va pierde aproape întotdeauna procesul.

De aceea voi trata acest subiect, în scopul de a informa cetăţeanul şi nu de a-l pregăti să câştige un proces !

Administrarea probelor reprezintă o problemă de multe ori foarte delicată, iar neadministrarea uneia dintre ele la judecata de fond (deși se putea și trebuia administrată) sau necontestarea acesteia atunci când trebuie, duce întotdeauna la imposibilitatea solicitării ei sau a readministrării probei într-o eventuală cale de atac.

Sfatul meu este să lăsaţi acest lucru în seama unui avocat !

Ca regulă generală, art. 249 din NCPC. statuează “că cel ce face o propunere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, deci sarcina probei este, de regulă, a reclamantului. Sunt şi situaţii în care şi pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei, de exemplu în cazul în care a invocat o excepţie procesuală şi trebuie să facă dovada acesteia, ori în alte cazuri anume stabilite de lege, de exemplu în cazul litigiilor de muncă sarcina principală a probei cade pe seama angajatorului și exemplele pot continua.

În procesul civil, probele care se pot administra sunt: înscrisurile (actele), interogatoriul, martorii, expertizele şi cercetarea la faţa locului. De aceea, voi face o foarte scurtă prezentare a acestora, deoarece această fază a judecății este foarte importantă și de multe ori complexă și nu poate fi descrisă într-un articol care se vrea a avea doar un rol informativ.

Propunerea acestor probe se face în faza iniţială a procesului. Aşa cum am arătat în articolul anterior, reclamantul este obligat încă de la sesizarea instanţei de judecată, prin cererea de chemare în judecată, să-şi arate dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. La rândul său şi pârâtul prin întâmpinare (sau cerere reconvențională) este obligat să indice probele de care înţelege a se folosi în apărarea sa.

Instanţa de judecată, înainte de a încuviinţa probele propuse de părţi, trebuie să le supună dezbaterii acestora şi apoi se va pronunţa în acest sens printr-o încheiere de şedinţă, în care se va consemna ce probe au fost admise de fiecare parte, care au fost respinse, ori faptul că o parte nu doreşte să-şi administreze probe (din păcate există şi astfel de persoane).

1.Dovada cu înscrisuri este reglementată de art. 265 și urm. din NCPC. Prin înscris se poate înţelege orice declaraţie cu privire la un act sau un fapt juridic, făcută prin scriere de mână, dactilografiată, tehnoredactată, imprimată pe hârtie sau orice alt material, inclusiv cele pe suport informatic.

În cadrul unui proces, ca înscrisuri, se pot folosi înscrisurile autentice –  care s-au încheiat cu solemnităţile cerute de lege (acte încheiate de un notar public, acte de stare civilă, hotărâri judecătoreşti, etc.), înscrisuri sub semnătură privată – înscrisuri întocmite de părţi fără intervenţia vreunui organ al statului, dar încheiate cu respectarea anumitor condiţii, cum sunt registrele, scrisorile, telegramele şi exemplele pot continua.

În cadrul procesului, părţile vor depune la dosar copii de pe înscrisuri, care trebuie să fie semnate pentru conformitate de partea care le depune. De asemenea, părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalele înscrisurilor ce le-au depus în copie.

O situaţie aparte este aceea când, o parte face cunoscut instanţei faptul că adversarul său, deţine un înscris privitor la pricina ce se judecă si refuza sa-l  depuna. În acest caz, instanţa va putea ordona ca partea care este în posesia înscrisului să-l prezinte şi să-l depună la dosarul cauzei.

Instanţa nu va putea să recurgă la această modalitate în cazul în care înscrisul respectiv priveşte chestiuni cu totul personale, când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra un secret, ori când prezentarea acelui înscris ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune acea persoană dispreţului public.

Înscrisurile depuse în termen şi necontestate de părţi vor fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii. Dacă un înscris depus de una din părţi este contestat de partea adversă, ori dacă instanţa are îndoieli asupra autenticităţii înscrisului, se va recurge fie la verificarea de scripte (art. 303 și urm. din NCPC), care reprezintă modalitatea prin care instanţa va confrunta înscrisul cercetat cu scrierea făcută în faţa instanţei, confruntarea cu alte înscrisuri ori prin ordonarea unei expertize grafice, fie la procedura falsului prin trimiterea înscrisului la Parchet pentru cercetarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii de fals.

În cazul în care se începe urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals, instanţa va suspenda judecarea cauzei civile până când instanţa penală se pronunţă în mod irevocabil cu privire la valabilitatea acelui înscris. Dacă înscrisul va fi declarat fals el nu va mai putea fi folosit în proces, dar dacă însă falsul nu a fost constatat, înscrisul va fi considerat în continuare un mijloc de probă ce va fi avut în considerare la pronunţarea hotărârii.

2. Interogatoriul reprezintă o modalitate prin care o parte din proces poate obţine  o mărturisire în faţa instanţei despre împrejurări de fapt care au legătura cu pretenţia dedusă judecăţii. Interogatoriul ce urmează a fi luat se prezintă instanţei în scris, iar partea chemată personal la interogatoriu va fi obligată să răspundă la întrebări, fără a depune un jurământ.

Potrivit art. 351 și urm din NCPC, interogatoriul se va încuviinţa numai când este vorba de chestiuni de fapt, care sunt personale ale părţii chemate la interogatoriu şi în legătură cu pricina.

Atunci când instanţa constată necesar va putea ca din oficiu să ia părţii din proces un interogatoriu. Se face distincția între interogatoriul persoanei fizice și cel al persoanei juridice. Persoana fizică răspunde în fața instanței iar Statul şi celelalte persoane juridice vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica de instanţa de judecată. Reprezentantul persoanei juridice va răspunde în scris la interogatoriu şi-l va trimite înapoi la instanţă, putând fi şi chemat personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate.

Ca tehnică juridică, interogatoriul luat persoanei fizice, care trebuie sa răspundă la fiecare întrebare, fără a cunoaște conținutul următoarei întrebări, îl constituie elementul de surpriză și de multe ori am câștigat un proces doar prin întrebări bine făcute și într-o anumită ordine. Este considerat un element de surpriză, fiindcă la interogatoriu răspunde doar partea, fără a fi posibilă intervenția altei persoane sau a avocatului, iar răspunsurile pot da de multe ori peste cap toată strategia apărării avocatului părții care răspunde la interogatoriu. În cazul interogatoriului luat persoanei juridice este lesne de înțeles că nu pot apărea, decât în cazuri rare, elemente de surprinză deoarece reprezentantul persoanei juridice are în față tot conținutul interogatoriului si poate în mare măsură să-și dea seama de întrebările capcană, iar pe de altă parte are posibilitatea să se consulte cu avocatul asupra conținutului răspunsurilor.

Mărturisirea este un act personal şi de aceea este firesc ca partea să se prezinte personal în faţa instanţei, interogatoriul adresându-se memoriei şi conştiinţei părţii care răspunde la acesta. Dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se prezintă la instanţă la data stabilită luării interogatoriului, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

3. Dovada cu martori. Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care sunt chemate să relateze în faţa instanţei despre acte sau fapte privitoare la pricina care se judecă. Relatarea făcută de martori în faţa instanţei se numeşte depoziţie de martor şi deşi nu este la fel de exactă şi sigură ca proba prin înscrisuri, prezintă o importanţă practică deosebită, deoarece sunt cazuri în care nu se pot administra alte probe în afară de declaraţia martorilor.

De obicei se încearcă a se dovedi cu martori ceea ce nu s-a putut dovedi cu ajutorul interogatoriului.

În principiu, proba cu martori este admisibilă aproape oricând, doar în condiţiile când depoziţiile au legătură cu cauza. Dar, ca în tot dreptul civil, există şi excepţii, care interzic proba cu martori în anumite situaţii.

Interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei. Art. 309 al. 2 din NCPC  arată că este interzisă dovadă actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 250 lei dovada acestui act putându-se face numai prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Valoarea prevăzută de lege este relativ mică (suma de  250 lei se referă la RON), legiuitorul dorind practic să interzică proba cu martori în ceea ce priveşte aceste înscrisuri, obligând părţile care încheie acte juridice  să-şi preconstituie probe, deoarece aceste probe sunt mai sigure şi mai stabile. Și aici există o excepție care nu este ținută de acea valoare de 250 lei atunci când proba se face împotriva unui profesionist în exercițiul activității sale profesionale.

De asemenea nu se poate dovedi cu martori peste conținutul unui înscris pentru care legea prevede obligativitatea încheierii unui înscris autentic. Cu toate acestea si aici există excepții prevăzute la articolul 309 al. 4, dar care nu are sens să le detaliez fiindcă sunt cazuri rare în practică și folosirea acestora comportă o oarecare experiență, dar trebuie să știți că pot exista situații în practică când se poate anula un înscris autentic printr-o acțiune în constatarea simulației acelui act.  

Conform art. 315 din NCPC nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul sau fostul soţ, logodnicul sau concubinul, cei care sunt în dușmănie sau în litigiu cu vreuna dintre părți, cei puşi sub interdicţie sau cei care au fost condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Cu privire la termenul de “afin” folosit de lege, trebuie să vă spun ca este un termen ce desemnează legătura de afecţiune dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ sau altfel spus este o rudenie prin alianţă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul doi, iar cumnatul este afin de gradul doi. Gradele de rudenie se calculează, practic, prin numărul nașterilor intervenite între rude, în linie ascendetă sau descedentă, in cazul redeniei în linie dreaptă sau prin urcarea la ascedentul comun si coborârea până la cealaltă rudă în cazul rudeniei colaterale, așa cum sunt ele foarte bine descrise în cuprinsul art. 406 din NCC.

Singura excepţie de la această regulă o constituie posibilitatea ca în cadrul procesului de divorţ să fie audiate ca martori orice persoane, în afară de copii. Legiuitorul a recurs la această posibilitate, deoarece în cadrul unui proces de divorţ, pentru dovedirea motivelor care să ducă la desfacerea căsătoriei, uneori ştiute numai de apropiaţii soţilor, nu se pot găsi ca martori persoane străine. De cele mai multe ori, situaţia reală a unei căsnicii este ştiută cel mai bine de părinţi, fraţi şi surori, cumnaţi, persoane care aşa cum am arătat pot fi audiate ca martori doar în cazul unui proces de divorţ.

Mai sunt şi persoane care, datorită profesiei, sunt scutite de a fi martori, având dreptul de a refuza de a face depoziţia. De exemplu, preoţii, medicii, farmaciştii, avocaţii şi notarii, au această calitate şi nu pot fi audiaţi în legătură cu faptele ce derivă din exercitarea profesiei sau cu privire la faptele care le-au luat la cunoştinţă de la clienţii lor, sau la spovedanie, în cazul preoţilor. Cu excepţia preoţilor, celelalte persoane vor fi obligaţi să depună mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesaţi de păstrarea lui.

De asemenea, pot refuza să depună mărturie, în procesul civil, persoanele care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune o rudă sau un afin până la gradul al treilea inclusiv, pe soţ sau pe fostul soţ, la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

Ascultarea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din motive temeinice nu pot veni la instanţă. Dacă o persoană nu doreşte să se prezinte la instanţă, deşi a fost legal citat în calitate de martor, instanţa va putea da mandat de aducere.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Dacă confesiunea martorului nu-i permite jurământul, acesta se va obliga să spună adevărul şi că nu va ascunde nimic din ceea ce ştie. De asemenea nu va depune jurământ minorul sub 14 ani, însă i se va atrage atenţia să spună adevărul.

Mărturia se face oral, martorul răspunzând la întrebările puse prin intermediul instanţei iar răspunsurile se consemnează în scris de către grefier, după dictarea preşedintelui completului de judecată. Declaraţia de martor se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de către judecător, grefier şi martor. Adăugirile, ştersăturile şi schimbările în depoziţie trebuie semnate de judecător (care le şi încuviinţează), de grefier şi martor. Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze se va face menţiune despre această împrejurare.

După ce va fi ascultat, martorul va rămâne în sala de şedinţă, dacă instanţa nu dispune altfel. Acestuia i se vor putea pune întrebări suplimentare, dacă instanţa consideră necesar acest lucru.

Dacă din cercetare reies bănuieli puternice de mărturie mincinoasă, instanţa va încheia un proces verbal şi va trimite martorul în faţa autorităţilor penale pentru cercetarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care după ce evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de martori în cuprinsul hotărârii, arătând totodată și motivele pentru care au fost înlăturate anumite mărturii, în cazul în care au existat astfel de situații.

4. Expertiza reprezintă acel mijloc de probă care se încuviinţează sau se dispune de instanţa de judecată atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt aceasta solicită părerea unor specialişti, a unor experţi judiciari și administrarea acesteia este reglementată de art. 330 și urm. din NCPC.

Obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora expertului i se cere să-şi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la soluţionarea acesteia. O expertiză nu va putea fi încuviinţată atunci când se doreşte lămurirea unei probleme de drept, deoarece aceasta cade în sarcina judecătorilor.

Instanţa va dispune efectuarea unei expertize atunci când apreciază că aceasta duce la lămurirea cauzei. Sunt şi cazuri în care, sub sancţiunea anulării hotărârii judecătoreşti, expertiza este declarată de lege ca fiind obligatorie, cum este expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicţie.

În cazul în care instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize, biroul local de expertize recomandă un număr de cel puțin trei experţi, din care instanţa, prin tragere la sorţi, stabileşte numele unui expert care se va comunica la biroul local de expertize, totodată stabilind şi cuantumul onorariului de expert.

Expertul investit de instanţa de judecată, va studia dosarul cauzei şi apoi va convoca părţile în vederea efectuării expertizei. Mai trebuie menţionat că fiecare parte din proces are dreptul să angajeze un expert-parte care va participa la efectuarea expertizei, dar fără rol decizional. Acesta va putea doar redacta eventualele obiecțiuni la raportul de expertiză.

Raportul de expertiză trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat. Neefectuarea raportului de expertiză sau nedepunerea în termen a acestuia poate atrage amendarea expertului.

Dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei alte expertize. O nouă expertiză va putea fi cerută şi de părţi, dar numai motivat. Simpla nemulţumire a unei părţi, căreia nu-i convine raportul de expertiză, nu este de natură să conducă la încuviinţarea unei noi expertize.

Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, aceasta constituind numai un element de convingere, lăsat la aprecierea judecătorului, de altfel ca toate celelalte mijloace de probă. Cu toate acestea în cazul expertizelor tehnice, de cadastru, contabile etc, instanța este ținută de concluziile raportului de expertiză, dar, indiferent dacă împărtăşeşte sau nu concluziile expertizei, instanţa va trebui să-şi motiveze hotărârea.

5. Cercetarea la faţa locului (art. 345 – 347 din NCPC) reprezintă acel mijloc prin care judecătorul ajunge direct şi nemijlocit la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi prin observare directă, prin deplasarea acestuia la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă judiciară directă. În realitate, ea nu reprezintă un mijloc de probă în adevăratul sens al cuvântului, ci un act procedural care are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe materiale.

Cercetarea la faţa locului duce la constatarea nemijlocită a stării şi situaţiei unui obiect, de obicei bunuri imobile, fiind întâlnită în practică în procesele privind servituţi, grăniţuiri, degradări de imobile şi exemplele pot continua.

Instanţa, cu ocazia deplasării la faţa locului, va putea asculta martorii şi experţii pricinii pentru a obţine lămuriri suplimentare.

Cercetarea la faţa locului sa face cu citarea părţilor, în caz contrar acest act procedural fiind lovit de nulitate.

Rezultatul cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces verbal care se depune la dosarul cauzei.

Din pacate acest mijloc de proba este foarte rar admis in zilele noastre si asta din cauza volumului mare de dosare repartizate unui judecator, practic din lipsa timpului disponibil.

Mai există o modalitate de informare a instanţei cu privire la situaţia existentă într-un anumit loc şi anume ancheta socială, care reprezintă tot un mijloc de probă (chiar dacă nu este calificat în acest sens) ce urmează a fi apreciat de instanţă în vederea pronunţării hotărârii.

Ancheta socială este dispusă în unele procese care privesc, denumite în mod generic, relațiile dintre părinți și copii lor minori. Ea este obligatorie în cazul în care se solicită exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, decăderea părintelui din drepturile părinteşti, adopţie.

Ancheta socială se realizează de funcţionari anume desemnați din cadrul primăriilor. Funcţionarul respectiv se poate prezenta la dezbateri, sau să comunice în scris părerile autorităţii tutelare, de regulă sub forma unei anchete sociale.

Așa cum am arătat, administrarea probelor constituie partea cea mai importantă a procesului civil și de aceea comportă multe discuții, iar practica și experiența avocatului este covârșitoare în acest caz.  Nu de puține ori am auzit persoane care au încercat, fără succes, să-și administreze singure probele și fără a avea o experiență în acest sens au pierdut procesul și pe fondul acestei nemulțumiri le-am auzit vorbind despre corupție sau înțelegeri între avocați, fără ca acestea să-şi dea seama că problema a reprezentat-o tocmai nerespectarea unor norme de procedură sau uşurinţa cu care au tratat acel proces, chiar daca pe fondul cauzei au avut într-o oarecare măsura dreptate.

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil sau penal.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Instanţele de judecată, în materie civilă, nu se pot sesiza din oficiu, ci numai la cererea părţii interesate care doreşte ca pe această cale să-şi valorifice un drept al său conferit de lege.

În acest sens, art. 192 al. 1 din NCPC stabileşte foarte clar faptul că “Pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.”

Cererea de chemare în judecată este actul prin care partea interesată se adresează justiţiei şi prin care se pune în mişcare acţiunea civilă. În practică, puteţi întâlni şi alţi termeni care sunt sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată precum, cerere, cerere principală, cerere introductivă etc.

Având în vedere faptul că printr-o cerere de chemare în judecată instanţa este investită să se pronunţe cu privire la un caz determinat, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă, stabilită expres de art. 194 din NCPC. Astfel, o cerere de chemare în judecată trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente :

– Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor sau în cazul persoanelor juridice denumirea şi sediul lor şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal şi  codul bancar.Pentru persoane fizice cererea de chemare in judecată va cuprinde în  mod obligatoriu CNP-ul. În cazul în care reclamantul (persoana care introduce cererea de chemare în judecată) locuieşte în străinătate acesta va arăta şi domiciliul ales din România, unde instanţa urmează să-i comunice toate actele de procedură (citații, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie, hotărârile judecătoreşti). Indicarea domiciliului sau a sediului părţilor prezintă importanţă nu numai pentru identificarea părţilor, ci şi pentru stabilirea instanţei competente să judece acea cauză şi fixează locul unde se vor comunica toate actele de procedură precum şi citaţiile (actele oficiale prin care o persoană este invitată să se prezinte în faţa instanţei de judecată). Trebuie spus aici că în practică apar deseori situații când reclamantul nu mai cunoaște unde locuiește pârâtul sau nu știe dacă se află în altă țară cu serviciul, iar persoanele (de obicei rudele) care ar putea să dea relații, cu rea-credință ascund locul unde se află pârâtul. Noul Cod de procedură civilă acoperă aceste situații prin publicitatea pe portalul de judecată, într-o publicație de acoperire națională sau mai des prin numirea unui curator special (care de obicei este plătit de reclamant).

– Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, în cazul în care reclamantul nu este el însuşi titularul dreptului, ci când în numele şi pentru acesta, cererea este introdusă în calitate de reprezentant legal (ex. părintele pentru copilul minor) sau reprezentant convenţional (ex. avocatul pentru clientul său). Dacă reprezentantul nu-şi arată această calitate se va considera că el a introdus cererea în nume propriu şi acţiunea se va respinge în cazul în care reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecăţii.

– Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, desfacerea căsătoriei, constatarea unui drept de proprietate, revendicarea unui bun, anularea unui contract şi exemplele pot continua. Obiectul cererii de chemare în judecată are o importanţă deosebită, deoarece, judecătorul trebuie să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, poate determina instanţa competentă să judece acel caz, determinarea taxelor judiciare de timbru, etc. Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului. Valoarea obiectului prezintă interes pentru stabilirea taxei judiciare de timbru şi stabilirea instanţei competente să judece cazul respectiv.

– Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de fapt sunt acele împrejurări care susţin pretenţiile reclamantului şi practic cuprind o expunere clară şi ordonată a faptelor. Motivarea în fapt este obligatorie, deoarece, cunoaşterea acestora este necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului. Reclamantul nu are obligaţia să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, deoarece judecătorul este acela care va face încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt. De aceea, reclamantul este obligat ca din motivarea în fapt pe care o face să se poată stabili de către instanţă temeiul juridic al acţiunii. Dacă reclamantul, din necunoaşterea legii, a indicat un temei de drept greşit sau neaplicabil în cauză, judecătorul nu este ţinut de acel temei juridic, dar schimbarea acelui temei trebuie pusă în discuţia părţilor.

– Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Este necesar ca părţile să-şi cunoască reciproc atât pretenţiile cât şi probele pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (fiecare pretenţie). Reclamantul este cel dator să facă proba pretenţiilor sale, deoarece cel ce pretinde ceva trebuie să şi probeze. Deoarece voi expune pe larg într-un articol distinct mijloacele de probă şi administrarea acestora în procesul civil, amintesc că în general se pot solicita, în dovedirea acţiunii, proba cu înscrisuri (acte), interogatoriul pârâtului, martori, eventual expertize tehnice sau cercetarea la faţa locului. Când se solicită proba cu înscrisuri, la cererea de chemare în judecată se depun atâtea copii câţi pârâţi sunt şi un exemplar în plus pentru instanţă. Copiile vor fi certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul. În cazul în care reclamantul solicită proba cu martori este obligat ca acesta să indice numele şi domiciliul acestora.

– Semnătura.

Deşi art. 196 din NCPC la aliniatul (1) stabileşte că “Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă”, acelaşi articol arată în continuare, la aliniatul (2) că “Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii”, dar, atenție, doar în fața primei instațe, de fapt, până la închiderea dezbaterilor pe fond.

O cerere de chemare în judecată care nu este completă va fi regularizată de completul căruia i-a fost repartizat dosarul, printr-o procedură specială prevăzută de art. 200 din NCPC. Pe scurt, când se constată neîndeplinită cel puțin o condiție în ceea ce privește cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța îi va comunica, în scris, reclamantului lipsurile cu indicația clară ca în termen de maximum 10 zile de la primirea comunicării trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. În cazul în care nu se procedează la completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată instanța va dispune, prin încheieredată în camera de consiliu, anularea cererii de chemare în judecată. În acest caz reclamantul poate formula o cerere de reexaminare (în cazul în care se simte neîndreptățit) în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

Aceaste ultime aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată sunt inovații juridice ale noului Cod de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010. La începuturile aplicării noului Cod, ne-am confruntat, noi avocații și implicit clienții, cu o multitudine de aspecte care, în mod curios, nu erau înțelese de unii dintre cei care tocmai trebuiau să facă aplicarea noii reglementări. Se anulau cereri de chemare în judecată într-o măsură destul de mare care la un moment dat îți dădeau de gândit. În timp, practica judiciară a reglementat aproape toate aspectele, uneori discutabile din punct de vedere juridic și astăzi întâlnim destul de rar cazuri de anularea cererilor de chemare în judecată. Aceasta se întâmplă de obicei când cererile nu sunt redactate de un avocat. Este drept că, pe Internet se găsesc fel de fel de cereri și oamenii caută să rezolve problema fără bani, crezând, de multe ori fără temei, că ce poate fi așa de greu în formularea unei cereri, chiar a uneia de chemare în judecată ! De multe ori se pierd drepturi, prin anularea unei cereri de judecată, atunci când valorificarea unei drept este ținut tocmai de un termen înăuntrul căruia acesta trebuie exercitat…

Chiar dacă nu face obiectul acestui articol, nu mă pot abține, să nu comentez o altă inovație juridică a noului Cod și anume fixarea primului termen de judecată. Pe vechiul cod, treburile erau foarte clare, în sensul că introduceai cererea de chemare în judecată, era repartizată aleatoriu la un complet și tot atunci se fixa primul termen de judecată, de obicei după circa o lună (în funcție de cauză). La primul termen de judecată, dacă existau neregularități de multe ori se rezolvau în ședință. Partea mai putea solicita un termen de judecată pentru angajarea unui avocat. Se depuneau întâmpinări/cereri reconvenționale sau alte cereri, se formulau probe, se administrau, iar noi, ca avocați, aveam o reprezentare aproape clară în cât timp ne vom judeca.  Noul Cod, chipurile pentru celeritatea judecării cauzei, a introdus o procedură care, chiar dacă este legată de niște termene, practicianul dreptului sau clientul nu poate anticipa în niciun fel când va fi primul termen de judecată. Mi s-au întâmplat cazuri în care pentru cauze simple să se fixeze primul termen de judecată după 6-8 luni de la data introducerii cererii si totul să se rezolve în două termene și până la redactarea efectivă a hotărârii să mai treacă 3-4 luni…

Am speranţa că din această prezentare sumară cititorul şi-a dat seama de importanţa acestui act de procedura, a cererii de chemare în judecată şi cred că prin acest articol am stârnit interesul unui număr mare de persoane dornice să-şi îmbogăţească cultura juridică, de altfel necesară oricărui cetăţean.