Chiru Ioan Alexandru

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro nu poate fi făcut răspunzător pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Excepţiile de procedură sunt acele mijloace prin care, în cadrul unui proces civil, orice parte interesată sau chiar instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prevăzute de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind dreptul la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond.

Prin neregularităţi procedurale se înţeleg acele încălcări ale unor norme privind competenţa instanţelor, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor acte de procedură inclusiv ale termenelor în care trebuie efectuate şi exemplele pot continua…

Noul Cod de procedură civilă reglementează expres excepţiile de procedură şi le împarte în cinci categorii : excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate şi puterea de lucru judecat.

Fără a intra în detaliile impuse de o analiză riguroasă a acestor tipuri de excepţii, voi încerca mai jos să le prezint pe fiecare,  pe înţelesul tuturor, având în vedere faptul că aceste articole au menirea de a informa şi nu de a-l pregăti pe cetăţean pentru un examen.

Excepţia de necompetenţă (și nu de incompetență, așa cum am mai auzit prin sălile de judecată) poate fi invocată atunci când, după investirea instanţei cu judecarea unei anumite pricine, care aşa cum am mai spus se face prin introducerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată şi până la intervenirea unei hotărâri, se observă neregularităţi procedurale cu privire competenţa unei anumite instanţe de a judeca pretenţia dedusă judecăţii.

Aşa cum se ştie, există instanţe de grade diferite – Judecătorii, Tribunale, Curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (instanţa noastră supremă, denumită anterior Tribunalul Suprem şi apoi Curtea Supremă de Justiţie). În fiecare judeţ sunt mai multe Judecătorii şi un singur Tribunal. În Bucureşti există câte o Judecătorie în fiecare sector şi un Tribunal, în plus Curtea de apel și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). Curţile de apel sunt amplasate astfel încât să deservească mai multe judeţe.

Regula este că instanţa competentă să judece o pricină este cea de la domiciliul pârâtului, de la această regulă existând şi excepţii, pe care nu are sens să le detaliem fiindcă ne-am abate de la subiectul articolului. De aceea, dacă pârâtul ar avea domiciliul în judeţul Giurgiu, de regulă, nu vom putea să-l chemăm în judecată la o instanţă din alt judeţ, după bunul nostru plac, fie pentru a lungi un proces, fie  pentru a-i crea neplăceri în mod intenționat acestuia (din păcate am întâlnit persoane care ar fi vrut ca cererea de chemare să fie înregistrată la o instanță din cealaltă parte a țării doar pentru a-i face rău pârâtului, să-l pună pe drumuri). Dacă totuşi vom proceda în acest fel, se va invoca excepţia de necompetenţă teritorială, putând fi chiar și amendați de către instanță pentru încălcarea acestei norme cu rea-credință.

De asemenea, anumite cauze sunt date prin lege să fie judecate unor instanţe de grade diferite. Astfel, dacă de exemplu dorim să pornim un proces de divorţ, care poate fi judecat în primă instanță numai de o Judecătorie, nu vom putea depune direct cererea de chemare în judecată la Tribunal sau Curtea de apel. Dacă vom face aşa, va fi invocată excepţia necompetenţei materiale a instanţei respective de a judeca acea pricină.

În cazul în care o excepţie de necompetenţă, materială sau teritorială, este ridicată, instanţa va avea două posibilităţi: fie o respinge, declarându-se competentă să judece acea cauză, fie o admite şi se va declara necompetentă să judece cauza respectivă, va stabili instanţa competentă şi va trimite acelei instanţe dosarul spre judecare, adică îşi va declina competenţa. Este posibil, ca şi instanţa indicată în hotărârea de declinare a competenţei ca fiind competentă, să judece acea cauză și să se declare, la rândul său necompetentă şi să-şi decline competenţa, aflându-ne în fața unui conflict negativ de competență, lucru care se poate rezolva, de regulă de Curtea de apel sau după caz, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va stabili în mod definitiv care este instanța competentă să judece acea cauza.

Excepţia lipsei capacităţii de exrciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pot fi invocate în orice stadiu al procesului civil şi au drept consecinţă anularea actelor de procedură săvârşite de cel lipsit de această capacitate, respectiv de persoana care nu şi-a justificat calitatea de reprezentant a părţii.

Instanţa de judecată, în funcţie de situaţia de fapt, va aprecia cu privire la posibilitatea împlinirii acestor lipsuri şi va putea să acorde un nou termen de judecată.

Dacă totuşi până la termenul acordat nu s-au împlinit lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau dacă reprezentantul părţii nu şi-a justificat calitatea sa, instanţa, va admite această excepţie şi în consecinţă va anula cererea.

Excepţia de litispendenţă. Potrivit art. 138 din NCPC, “Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte”. Sunt cazuri în care legea permite o competenţă alternativă în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o anumită pricină şi de aceea cineva ar putea să cheme în judecată o altă persoană la mai multe instanţe, în acelaşi timp şi pentru aceeaşi pricină, fără a exista o rea-credință din partea acesteia.

De aceea, legea luând în calcul această posibilitate, permite oricărei părţi interesate să invoce această excepţie, iar instanţa, după verificare, va trimite dosarul instanţei care a fost pentru prima dată investită să judece acea pricină, iar în cazul în care pricinile se află în judecată la instanţe de grade diferite, dosarul se va trimite la instanţa cu grad mai înalt. Când legea a făcut referire la gradul instanţei de judecată s-a gândit, în ordine crescătoare, la Judecătorie, Tribunal, Curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De exemplu, Tribunalul este o instanţă cu grad mai înalt, în comparaţie cu o Judecătorie.

Dacă însă, o pricină se află pe rolul mai multor instanţe de judecată iar o instanţă nu este competentă să judece acea pretenţie, în faţa instanţei necompetente se va putea invoca excepţia de necompetenţă şi nu cea de litispendenţă.

Excepţia de conexitate, este reglementată de art. 139 din NCPC şi are în vedere existenţa a două sau mai multor pricini ce se află pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Legea a recurs la posibilitatea invocării acestei excepţii pentru a exclude posibilitatea pronunţării de hotărâri contradictorii cu ocazia judecării aceleiaşi pricine.

Practic, se poate ajunge la situaţia în care o persoană cheamă în judecată o altă persoană pentru o anumită pretenţie şi dosarul este repartizat la un anumit complet de judecată. La aceeaşi instanţă, persoana chemată în judecată, în primul dosar, formulează şi ea la rândul său o cerere de chemare în judecată împotriva reclamantului din primul dosar pentru aceeaşi pretenţie, fără a avea importanţă dacă părţile ştiau de existenţa acestor dosare. Deci, aşa cum am arătat mai sus, pentru a nu se pronunţa două hotărâri judecătoreşti cu dispoziţii contrare, care în final nu se vor putea executa, orice parte va avea interesul să invoce această excepţie şi să solicite instanţei conexarea, adică unirea celor două dosare, prin trimiterea dosarului la instanţa mai întâi investită şi în final va exista un singur dosar şi se va pronunţa o singură hotărâre judecătorească.

Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 430 din NCPC. Dacă primele patru tipuri de excepţii nu ridică în mod deosebit probleme cu privire la interpretarea şi aplicarea acestora, puterea de lucru judecat, prin specificul acestei excepţii, ridică probleme în practică, mai ales cu privire la aplicarea acesteia.

De aceea, mă voi limita numai la prezentarea acestei excepţii pentru ca cititorul să-şi facă numai o idee despre aceasta.

De multe ori, după ce mai multe persoane s-au judecat pentru o anumită pretenţie şi în dosarul respectiv a fost pronunţată o hotărâre, definitivă (şi irevocabilă, după vechiul cod), există tendinţa ca persoana nemulţumită de acea hotărâre să pornească un alt proces pentru aceeaşi pricină împotriva aceloraşi persoane cu care s-a mai judecat, adică va încerca să se rejudece pentru acelaşi lucru.

Pentru a exclude aceast lucru, legea a prevăzut posibilitatea ca partea interesată, care de obicei este persoana care a câştigat primul proces, să invoce această excepţie şi să stopeze astfel un şir interminabil de procese.

In principiu, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. De aici se poate desprinde desprinde concluzia că pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză.

Cât priveşte primul element – părţile – se are în vedere nu prezenţa lor fizică la proces, ci prezenţa lor juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau prin reprezentant. Există identitate de părţi chiar dacă într-un proces o parte a  figurat ca reclamant şi cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calităţii sunt inversate.

Al doilea element – obiectul – se referă atât la pretenţia concretă dedusă judecăţii cât şi la dreptul care se poartă asupra obiectului material. De exemplu, există putere de lucru judecat şi atunci când părţile s-au judecat prima dată pentru revendicarea unei suprafeţe de teren şi apoi o parte solicită instanţei, printr-un alt proces, să stabilească linia de hotar dintre aceleaşi suprafeţe de teren, deoarece în ambele cereri s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren.

Prin cel de al treilea element – cauza – se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate sau situaţia de fapt calificată juridică. Cauza nu trebuie confundată cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile.

Puterea de lucru judecat poate fi invocată de orice parte interesată, sau instanţa din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar și direct în faţa instanţei de apel.

Cu toate acestea însă, puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul în sensul că acesta se poate folosi de dreptul recunoscut prin hotărâre, fără ca partea adversă sau instanţa să mai reia în discuţie acel drept, printr-un nou proces.

Este lesne de inteles că dacă legiuitorul nu ar fi introdus această excepție de procedură orice cetatean de rea-credință care ar fi pierdut definitiv un proces ar putea avea posibilitatea să deschidă un alt proces împotriva aceleiași părți, pentru același obiect și aceeași cauză, lucru inadmisibil, expunând astfel o persoană care a câștigat sau i s-a recunoscut un drept printr-o hotărâre judecătorească definitivă la un stres suplimentar și cheltuieli nejustificate.

Comments are closed.