Chiru Ioan Alexandru

Posts Tagged ‘firma de avocatura in Giurgiu’

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de catre terțe persoane în situația audierii lor în faza de urmărire penală sau intr-un proces penal.

Notă: NCPP – Noul Cod de procedură penală și NCP – Noul Cod penal, notații folosite în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la aceste coduri și pentru a nu se face confuzia cu vechile coduri.

Dreptul de a nu te autoincrimina nu este prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. El mai este cunoscut mai mult sub denumirea de “dreptul la tăcere“ care ar putea fi definit ca  dreptul individului sau al persoanei de a nu se autoincrimina sau de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare, fiind un drept specific procedurilor penale.  Dreptul de a nu te autoincrimina constituie o exigență elementară a procesului echitabil.

Acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților. Domeniul de aplicare al dreptului de a nu te autoincrimina este circumscris materiei penale în sensul Convenției, fiind astfel susceptibil sau aplicabil procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă până la cea mai complexă.

Dreptul de a nu te autoincrimina poate fi considerat ca o protecție, o garanție care se fondează pe dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența CEDO se consideră că acest drept, care nu este garantat în mod formal de Convenție, constituie o garanție acordată acuzaților în numele dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate şi demnitate umană.
Acest drept se poate caracteriza ca o garanție specifică procesului penal, care nu este reglementată ca atare în textul Convenției, dar care rezultă în mod evident ca o exigență a echității procedurii, mai ales din perspectiva jurisprudenței CEDO.
Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenție nu menționează expres dreptul de a nu te autoincrimina şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunoscute și acceptate, care sunt de esența noțiunii de proces echitabil consacrat de art. 6.
În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este liberă să răspundă sau nu intrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră că este sau nu conform intereselor sale.
Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuși, ci, de asemenea, dreptul oricărui suspect/inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, un suspect/inculpat nu poate fi constrâns să colaboreze cu organul de cercetare penală la producerea de probe şi nu poate fi sancționat pentru lipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.
Obligația de a depune mărturie contra voinței sale, sub constrângerea unei amenzi şi sub orice altă formă de coerciție constituie o ingerință în aspectul negativ al dreptului la libertatea expresiei care trebuie să fie necesară într-o societate democratică.
Ar fi incorect să se admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor obţinută cu încălcarea legi în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau inculpatului obţinută în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.
În cazul în care s-a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante, organele judiciare sunt obligate să îl informeze pe făptuitor despre drepturile apărării, printre care şi dreptul la tăcere. Pe cale de consecință, înainte de a se lua prima declarație (în care se includ şi întrebările puse de către organele de urmărire penală cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), persoana acuzată de comiterea vreunei infracțiuni trebuie să știe că are dreptul de a nu declara nimic şi că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva sa, ulterior, pe parcursul procedurii judiciare.
În cazul în care făptuitorul se hotărăște să dea declarație cu privire la faptă, imediat după ce a fost reținut, acea declarație este principalul element probatoriu pe care se susține învinuirea. În acest mod se poate concluziona că acuzarea de foarte multe ori este susținută şi de autorincriminarea făptuitorului.
Garanția acestor drepturi nu interzice însă autorităților judiciare să tragă anumite concluzii cu privire la vinovăția persoanei acuzate din tăcerea acesteia, dar, acea vinovăție mai trebuie şi dovedită !
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaste valoarea internatională dreptului de a nu te autoincrimina, fiind prevăzut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile si Politice. Acest drept constă in posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune marturie impotriva lui insuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Acest drept la tăcere al acuzatului generează în favoarea acestuia o dubla opțiune:
1) aceea de a-și exprima dreptul la tăcere, adică de a nu face declarații;
2) aceea de a rupe tăcerea și de a face declarații, asumandu-și și riscul de a dezvălui elemente care ar putea servi acuzării.
În sistemul nostru, în cazul în care se constată că acuzatul refuză să facă declarații, atunci organul de cercetare penală sau judecatorul nu are altă posibilitate decât aceea de a constata tăcerea inculpatului, totul consemnându-se într-un proces verbal.  În practică, se constată că exercițiul dreptului la tăcere al inculpatului este de natură a îngreuna mersul normal al procesului penal, stanjenind de multe ori aflarea adevărului, mai ales atunci când organul de cercetare penală nu deține suficiente probe împotriva suspectului/inculpatului.
Dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii de probe în procesele penale. Suspectul/inculpatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte mijloace de probă autorităților judiciare.
De asemenea, este interzisă luarea de declarații sub prestare de jurământ, deoarece acesta poate constrange pe acuzat în recunoasterea vinovăției.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a nu te autoincrimina  este încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor.

Dreptul de a nu te autoincrimina este recunoscut suspectului/inculpatului și nu martorului, care are obligația să apară în fața organului de cercetare penală sau judecatorului şi să declare adevarul.

Natura juridică şi conținutul dreptul de a nu te autoincrimina presupune analiza reglementărilor legale în materie, inclusiv în conexiunea lor internațională.
În sens larg, elementele componente presupun:
– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuire ce i se aduce, fără a i se putea imputa anterior nesinceritatea ca circumstanță agravantă;
– libertatea de a răspunde sau nu, în cunoștință de cauză la toate întrebările (dreptul la tăcere totală) sau numai la unele întrebări (dreptul la tăcere parțială);
– dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare).
Primele două componente sunt reguli imperative ale procedurii de administrare a probelor, iar dreptul de a nu depune mărturie contra sine însuși, de a nu se autoincrimina, ca element al dreptului la un proces echitabil, deopotrivă în sens material şi procedural se constituie ca un drept uman fundamental, cu o bază constituțională şi în dreptul internațional al drepturilor omului.

În sistemul juridic românesc, dreptul de a nu te autoincrimina sau dreptul la tăcere al suspectului/inculpatului, este reglementat expres de articolele 79, respectiv art. 83 lit a din NCPP.

O dovadă în acest sens o constituie regula avertismentului, introdusă în cuprinsul art. 83 lit a din NCPP care arată în mod foarte clar ca “dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă  defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.” Aceast drept este consolidat și de conținutul articolului 109 (3) din NCPP, care prevede că “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.”

Practic, trebuie să știți că în cazul în care veți fi nevoiți să dați o declarație, în calitate de suspect sau inculpat, organul de cercetare penală este obligat să va aducă mai întâi la cunoștință toate drepturile prevăzute expres în articolul 83 din NCPP și în primul rând dreptul de a nu da nicio declarație.

Trebuie să știți că în cazul în care o persoană se folosește de dreptul său de a nu se autoincrimina acea persoană nu este subiectul activ al infracțiunii de favorizarea infractorului dar și că nu va mai putea beneficia de aplicarea circumstanțelor atenuante, în cazul în care se dovedește vinovăția sa.

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil sau penal.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Instanţele de judecată, în materie civilă, nu se pot sesiza din oficiu, ci numai la cererea părţii interesate care doreşte ca pe această cale să-şi valorifice un drept al său conferit de lege.

În acest sens, art. 192 al. 1 din NCPC stabileşte foarte clar faptul că “Pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.”

Cererea de chemare în judecată este actul prin care partea interesată se adresează justiţiei şi prin care se pune în mişcare acţiunea civilă. În practică, puteţi întâlni şi alţi termeni care sunt sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată precum, cerere, cerere principală, cerere introductivă etc.

Având în vedere faptul că printr-o cerere de chemare în judecată instanţa este investită să se pronunţe cu privire la un caz determinat, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă, stabilită expres de art. 194 din NCPC. Astfel, o cerere de chemare în judecată trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente :

– Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor sau în cazul persoanelor juridice denumirea şi sediul lor şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal şi  codul bancar.Pentru persoane fizice cererea de chemare in judecată va cuprinde în  mod obligatoriu CNP-ul. În cazul în care reclamantul (persoana care introduce cererea de chemare în judecată) locuieşte în străinătate acesta va arăta şi domiciliul ales din România, unde instanţa urmează să-i comunice toate actele de procedură (citații, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie, hotărârile judecătoreşti). Indicarea domiciliului sau a sediului părţilor prezintă importanţă nu numai pentru identificarea părţilor, ci şi pentru stabilirea instanţei competente să judece acea cauză şi fixează locul unde se vor comunica toate actele de procedură precum şi citaţiile (actele oficiale prin care o persoană este invitată să se prezinte în faţa instanţei de judecată). Trebuie spus aici că în practică apar deseori situații când reclamantul nu mai cunoaște unde locuiește pârâtul sau nu știe dacă se află în altă țară cu serviciul, iar persoanele (de obicei rudele) care ar putea să dea relații, cu rea-credință ascund locul unde se află pârâtul. Noul Cod de procedură civilă acoperă aceste situații prin publicitatea pe portalul de judecată, într-o publicație de acoperire națională sau mai des prin numirea unui curator special (care de obicei este plătit de reclamant).

– Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, în cazul în care reclamantul nu este el însuşi titularul dreptului, ci când în numele şi pentru acesta, cererea este introdusă în calitate de reprezentant legal (ex. părintele pentru copilul minor) sau reprezentant convenţional (ex. avocatul pentru clientul său). Dacă reprezentantul nu-şi arată această calitate se va considera că el a introdus cererea în nume propriu şi acţiunea se va respinge în cazul în care reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecăţii.

– Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, desfacerea căsătoriei, constatarea unui drept de proprietate, revendicarea unui bun, anularea unui contract şi exemplele pot continua. Obiectul cererii de chemare în judecată are o importanţă deosebită, deoarece, judecătorul trebuie să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, poate determina instanţa competentă să judece acel caz, determinarea taxelor judiciare de timbru, etc. Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului. Valoarea obiectului prezintă interes pentru stabilirea taxei judiciare de timbru şi stabilirea instanţei competente să judece cazul respectiv.

– Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de fapt sunt acele împrejurări care susţin pretenţiile reclamantului şi practic cuprind o expunere clară şi ordonată a faptelor. Motivarea în fapt este obligatorie, deoarece, cunoaşterea acestora este necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului. Reclamantul nu are obligaţia să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, deoarece judecătorul este acela care va face încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt. De aceea, reclamantul este obligat ca din motivarea în fapt pe care o face să se poată stabili de către instanţă temeiul juridic al acţiunii. Dacă reclamantul, din necunoaşterea legii, a indicat un temei de drept greşit sau neaplicabil în cauză, judecătorul nu este ţinut de acel temei juridic, dar schimbarea acelui temei trebuie pusă în discuţia părţilor.

– Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Este necesar ca părţile să-şi cunoască reciproc atât pretenţiile cât şi probele pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (fiecare pretenţie). Reclamantul este cel dator să facă proba pretenţiilor sale, deoarece cel ce pretinde ceva trebuie să şi probeze. Deoarece voi expune pe larg într-un articol distinct mijloacele de probă şi administrarea acestora în procesul civil, amintesc că în general se pot solicita, în dovedirea acţiunii, proba cu înscrisuri (acte), interogatoriul pârâtului, martori, eventual expertize tehnice sau cercetarea la faţa locului. Când se solicită proba cu înscrisuri, la cererea de chemare în judecată se depun atâtea copii câţi pârâţi sunt şi un exemplar în plus pentru instanţă. Copiile vor fi certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul. În cazul în care reclamantul solicită proba cu martori este obligat ca acesta să indice numele şi domiciliul acestora.

– Semnătura.

Deşi art. 196 din NCPC la aliniatul (1) stabileşte că “Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă”, acelaşi articol arată în continuare, la aliniatul (2) că “Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii”, dar, atenție, doar în fața primei instațe, de fapt, până la închiderea dezbaterilor pe fond.

O cerere de chemare în judecată care nu este completă va fi regularizată de completul căruia i-a fost repartizat dosarul, printr-o procedură specială prevăzută de art. 200 din NCPC. Pe scurt, când se constată neîndeplinită cel puțin o condiție în ceea ce privește cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța îi va comunica, în scris, reclamantului lipsurile cu indicația clară ca în termen de maximum 10 zile de la primirea comunicării trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. În cazul în care nu se procedează la completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată instanța va dispune, prin încheieredată în camera de consiliu, anularea cererii de chemare în judecată. În acest caz reclamantul poate formula o cerere de reexaminare (în cazul în care se simte neîndreptățit) în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

Aceaste ultime aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată sunt inovații juridice ale noului Cod de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010. La începuturile aplicării noului Cod, ne-am confruntat, noi avocații și implicit clienții, cu o multitudine de aspecte care, în mod curios, nu erau înțelese de unii dintre cei care tocmai trebuiau să facă aplicarea noii reglementări. Se anulau cereri de chemare în judecată într-o măsură destul de mare care la un moment dat îți dădeau de gândit. În timp, practica judiciară a reglementat aproape toate aspectele, uneori discutabile din punct de vedere juridic și astăzi întâlnim destul de rar cazuri de anularea cererilor de chemare în judecată. Aceasta se întâmplă de obicei când cererile nu sunt redactate de un avocat. Este drept că, pe Internet se găsesc fel de fel de cereri și oamenii caută să rezolve problema fără bani, crezând, de multe ori fără temei, că ce poate fi așa de greu în formularea unei cereri, chiar a uneia de chemare în judecată ! De multe ori se pierd drepturi, prin anularea unei cereri de judecată, atunci când valorificarea unei drept este ținut tocmai de un termen înăuntrul căruia acesta trebuie exercitat…

Chiar dacă nu face obiectul acestui articol, nu mă pot abține, să nu comentez o altă inovație juridică a noului Cod și anume fixarea primului termen de judecată. Pe vechiul cod, treburile erau foarte clare, în sensul că introduceai cererea de chemare în judecată, era repartizată aleatoriu la un complet și tot atunci se fixa primul termen de judecată, de obicei după circa o lună (în funcție de cauză). La primul termen de judecată, dacă existau neregularități de multe ori se rezolvau în ședință. Partea mai putea solicita un termen de judecată pentru angajarea unui avocat. Se depuneau întâmpinări/cereri reconvenționale sau alte cereri, se formulau probe, se administrau, iar noi, ca avocați, aveam o reprezentare aproape clară în cât timp ne vom judeca.  Noul Cod, chipurile pentru celeritatea judecării cauzei, a introdus o procedură care, chiar dacă este legată de niște termene, practicianul dreptului sau clientul nu poate anticipa în niciun fel când va fi primul termen de judecată. Mi s-au întâmplat cazuri în care pentru cauze simple să se fixeze primul termen de judecată după 6-8 luni de la data introducerii cererii si totul să se rezolve în două termene și până la redactarea efectivă a hotărârii să mai treacă 3-4 luni…

Am speranţa că din această prezentare sumară cititorul şi-a dat seama de importanţa acestui act de procedura, a cererii de chemare în judecată şi cred că prin acest articol am stârnit interesul unui număr mare de persoane dornice să-şi îmbogăţească cultura juridică, de altfel necesară oricărui cetăţean.