Google Translate


Daca va place site-ul …
Dati un click pe "+1" !

Este echivalentul lui "Like" din Facebook.

Parteneri

User Online

Posts Tagged ‘executari silite Giurgiu’

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Dreptul de a nu te autoincrimina nu este prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. El mai este cunoscut şi sub denumirea de “dreptul la tăcere”. Dreptul individului sau al persoanei de a nu se autoincrimina sau de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare constituie o exigență elementară a procesului echitabil, deși dreptul de a nu  depune mărturie împotriva propriei persoane nu este garantat în mod expres.

Acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților. Domeniul de aplicare al dreptului de a nu te autoincrimina este circumscris materiei penale în sensul Convenției, fiind astfel susceptibil sau aplicabil procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă până la cea mai complexă.

Dreptul de a nu te autoincrimina poate fi considerat ca o protecție, o garanție care se fondează pe dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența CEDO se consideră că acest drept, care nu este garantat în mod formal de Convenție, constituie o garanție acordată acuzaților în numele dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate şi demnitate umană.
Dreptul de a nu te autoincrimina este un drept specific procedurilor penale. Acest drept se poate caracteriza ca o garanție specifică procesului penal, care nu este reglementată ca atare în textul Convenției, dar care rezultă în mod evident ca o exigență a echității procedurii, mai ales din perspectiva jurisprudenței CEDO.
Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenție nu menționează expres dreptul de a nu te autoincrimina şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunoscute, care sunt de esența noțiunii de proces echitabil consacrat de art. 6.
În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este liberă să răspundă sau nu intrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră că este sau nu conform intereselor sale.
Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuși, ci, de asemenea, dreptul oricărui inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, un inculpat nu poate fi constrâns să colaboreze la producerea de probe şi nu poate fi sancționat pentru lipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.
Obligația de a depune mărturie contra voinței sale, sub constrângerea unei amenzi şi sub orice altă formă de coerciție constituie o ingerință în aspectul negativ al dreptului la libertatea expresiei care trebuie să fie necesară într-o societate democratică.
Ar fi incorect să se admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor obţinută cu încălcarea legi în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau inculpatului obţinută în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.
În cazul în care s-a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante, organele judiciare sunt obligate să îl informeze pe făptuitor despre drepturile apărării, printre care şi dreptul la tăcere. Pe cale de consecință, înainte de a se lua prima declarație (în care se includ şi întrebările puse de către organele de urmărire penală cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), faptuitorul trebuie să știe că are dreptul de a nu declara nimic şi că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva sa, ulterior, pe parcursul procedurii judiciare.
De cele mai multe ori, ca să nu spunem niciodată, organul de cercetare penală nu comunică acest drept persoanei cercetate, ci îi comunică acesteia că trebuie să dea o declarație şi atât. Și de multe ori această fază a procesului penal este hotărâtoare, fiindcă în 90% din cazuri, partea nefiind asistată de avocat, fără să vrea construiește probe organului de cercetare penală, deci împotriva sa !
În cazul în care făptuitorul se hotărăște să dea declarație cu privire la faptă, imediat după ce a fost reținut, acea declarație este principalul element probatoriu pe care se susține învinuirea. În acest mod se poate concluziona că acuzarea este susținută şi de autorincriminarea făptuitorului.
Garanția acestor drepturi nu interzice însă autorităților judiciare să tragă anumite concluzii cu privire la vinovăția persoanei acuzate din tăcerea acesteia, dar, acea vinovăție mai trebuie şi dovedită !
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaste valoarea internatională dreptului de a nu te autoincrimina, fiind prevăzut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile si Politice. Acest drept constă in posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune marturie impotriva lui insuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Acest drept la tăcere al acuzatului generează în favoarea acestuia o dubla opțiune:
1) aceea de a-și exprima dreptul la tăcere, adică de a nu face declarații;
2) aceea de a rupe tăcerea și de a face declarații, asumandu-și și riscul de a dezvălui elemente care ar putea servi acuzării.
În sistemul nostru, în cazul în care se constată că acuzatul refuză să facă declarații, atunci organul de cercetare penală sau judecatorul nu are altă posibilitate decât aceea de a constata tăcerea inculpatului. În practică se constată că exercițiul dreptului la tăcere al inculpatului este de natură a îngreuna mersul normal al procesului penal, stanjenind de multe ori aflarea adevărului.
Dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii de probe în procesele penale. Acuzatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte mijloace de probă autorităților judiciare.
De asemenea, este interzisă luarea de declarații sub prestare de jurământ, deoarece acesta poate constrange pe acuzat în recunoasterea vinovăției. Dreptul de a nu te autoincrimina este recunoscut acuzatului, nu martorului, care are obligația să apară în fața judecatorului şi să declare adevarul.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a  Drepturilor Omului, dreptul de a nu te autoincrimina  este încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor.
Natura juridică şi conținutul dreptul de a nu te autoincrimina presupune analiza reglementărilor legale în materie, inclusiv în conexiunea lor internațională.
În sens larg, elementele componente presupun:
– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuire ce i se aduce, fără a i se putea imputa anterior nesinceritatea ca circumstanță agravantă;
– libertatea de a răspunde sau nu, în cunoștință de cauză la toate întrebările (dreptul la tăcere totală) sau numai la unele întrebări (dreptul la tăcere parțială);
– dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare).
Primele două componente sunt reguli imperative ale procedurii de administrare a probelor, iar dreptul de a nu depune mărturie contra sine însuși, de a nu se autoincrimina, ca element al dreptului la un proces echitabil, deopotrivă în sens material şi procedural se constituie ca un drept uman fundamental, cu o bază constituțională şi în dreptul internațional al drepturilor omului.
Dreptul la tăcere, în complexitatea semnificațiilor sale, operează nu numai în privința persoanelor ascultate în calitate de martor, sub prestare de jurământ, în sensul că în cazul în care acestora li se adresează întrebări care le pun în situația de a se autoacuza prin răspunsurile ce ar urma sa fie date, ele au dreptul de a nu răspunde, invocând dreptul de a nu te autoincrimina.

În sistemul juridic românesc, dreptul de a nu te autoincrimina, sau dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului, deși nu figurează expres printre regulile de bază ale procesului penal cuprinse în art. 2-8 Cod proc. pen. constituind doar o consecință a prezumției de nevinovăție, menținută expresă în art. 52 cât şi în art. 66 alin. 1 Cod proc. pen.
O dovadă în acest sens o constituie regula avertismentului, introdusă în cuprinsul art. 70 alin. 2 Cod proc. pen. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, potrivit căruia învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștință, printre altele “dreptul de a nu face nicio declrație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.”
În cazul în care o persoană se folosește de dreptul său de a nu se autoincrimina acea persoană nu este subiectul activ al infracțiunii de favorizarea infractorului.
Astfel, fapta inculpaţilor, în acest context, de a nu da declaraţii, de a nu se autoincrimina nu echivalează cu săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului.

În cazul în care inculpatul se prevalează de dreptul de a nu se autoincrimina, nu va mai putea beneficia de aplicarea circumstanțelor atenuante, în cazul în care se dovedește vinovăția sa.

Inculpatul se poate prevala de dispoziţiile art. 70 Cod procedură penală ce reglementează dreptul acestuia de a nu face nicio declaraţie, ceea ce este echivalat cu „dreptul la tăcere”, mai corect cu dreptul său de a nu se autoincrimina şi ce este esenţial este că persoana ce se prevalează de acest drept nu poate fi sancţionată în procesul individualizării judiciare a pedepsei, singura consecinţă fiind aceea că nu ar putea beneficia de aplicabilitatea acestei  circumstanţe atenuante.

Avocat Chiru Roxana

Baroul Giurgiu