User Online







Posts Tagged ‘avocat Chiru’

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro nu poate fi făcut răspunzător pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Excepţiile de procedură sunt acele mijloace prin care, în cadrul unui proces civil, orice parte interesată sau chiar instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prevăzute de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind dreptul la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond.

Prin neregularităţi procedurale se înţeleg acele încălcări ale unor norme privind competenţa instanţelor, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor acte de procedură inclusiv ale termenelor în care trebuie efectuate şi exemplele pot continua…

Noul Cod de procedură civilă reglementează expres excepţiile de procedură şi le împarte în cinci categorii : excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate şi puterea de lucru judecat.

Fără a intra în detaliile impuse de o analiză riguroasă a acestor tipuri de excepţii, voi încerca mai jos să le prezint pe fiecare,  pe înţelesul tuturor, având în vedere faptul că aceste articole au menirea de a informa şi nu de a-l pregăti pe cetăţean pentru un examen.

Excepţia de necompetenţă (și nu de incompetență, așa cum am mai auzit prin sălile de judecată) poate fi invocată atunci când, după investirea instanţei cu judecarea unei anumite pricine, care aşa cum am mai spus se face prin introducerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată şi până la intervenirea unei hotărâri, se observă neregularităţi procedurale cu privire competenţa unei anumite instanţe de a judeca pretenţia dedusă judecăţii.

Aşa cum se ştie, există instanţe de grade diferite – Judecătorii, Tribunale, Curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (instanţa noastră supremă, denumită anterior Tribunalul Suprem şi apoi Curtea Supremă de Justiţie). În fiecare judeţ sunt mai multe Judecătorii şi un singur Tribunal. În Bucureşti există câte o Judecătorie în fiecare sector şi un Tribunal, în plus Curtea de apel și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). Curţile de apel sunt amplasate astfel încât să deservească mai multe judeţe.

Regula este că instanţa competentă să judece o pricină este cea de la domiciliul pârâtului, de la această regulă existând şi excepţii, pe care nu are sens să le detaliem fiindcă ne-am abate de la subiectul articolului. De aceea, dacă pârâtul ar avea domiciliul în judeţul Giurgiu, de regulă, nu vom putea să-l chemăm în judecată la o instanţă din alt judeţ, după bunul nostru plac, fie pentru a lungi un proces, fie  pentru a-i crea neplăceri în mod intenționat acestuia (din păcate am întâlnit persoane care ar fi vrut ca cererea de chemare să fie înregistrată la o instanță din cealaltă parte a țării doar pentru a-i face rău pârâtului, să-l pună pe drumuri). Dacă totuşi vom proceda în acest fel, se va invoca excepţia de necompetenţă teritorială, putând fi chiar și amendați de către instanță pentru încălcarea acestei norme cu rea-credință.

De asemenea, anumite cauze sunt date prin lege să fie judecate unor instanţe de grade diferite. Astfel, dacă de exemplu dorim să pornim un proces de divorţ, care poate fi judecat în primă instanță numai de o Judecătorie, nu vom putea depune direct cererea de chemare în judecată la Tribunal sau Curtea de apel. Dacă vom face aşa, va fi invocată excepţia necompetenţei materiale a instanţei respective de a judeca acea pricină.

În cazul în care o excepţie de necompetenţă, materială sau teritorială, este ridicată, instanţa va avea două posibilităţi: fie o respinge, declarându-se competentă să judece acea cauză, fie o admite şi se va declara necompetentă să judece cauza respectivă, va stabili instanţa competentă şi va trimite acelei instanţe dosarul spre judecare, adică îşi va declina competenţa. Este posibil, ca şi instanţa indicată în hotărârea de declinare a competenţei ca fiind competentă, să judece acea cauză și să se declare, la rândul său necompetentă şi să-şi decline competenţa, aflându-ne în fața unui conflict negativ de competență, lucru care se poate rezolva, de regulă de Curtea de apel sau după caz, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va stabili în mod definitiv care este instanța competentă să judece acea cauza.

Excepţia lipsei capacităţii de exrciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pot fi invocate în orice stadiu al procesului civil şi au drept consecinţă anularea actelor de procedură săvârşite de cel lipsit de această capacitate, respectiv de persoana care nu şi-a justificat calitatea de reprezentant a părţii.

Instanţa de judecată, în funcţie de situaţia de fapt, va aprecia cu privire la posibilitatea împlinirii acestor lipsuri şi va putea să acorde un nou termen de judecată.

Dacă totuşi până la termenul acordat nu s-au împlinit lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau dacă reprezentantul părţii nu şi-a justificat calitatea sa, instanţa, va admite această excepţie şi în consecinţă va anula cererea.

Excepţia de litispendenţă. Potrivit art. 138 din NCPC, “Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte. Sunt cazuri în care legea permite o competenţă alternativă în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o anumită pricină şi de aceea cineva ar putea să cheme în judecată o altă persoană la mai multe instanţe, în acelaşi timp şi pentru aceeaşi pricină, fără a exista o rea-credință din partea acesteia.

De aceea, legea luând în calcul această posibilitate, permite oricărei părţi interesate să invoce această excepţie, iar instanţa, după verificare, va trimite dosarul instanţei care a fost pentru prima dată investită să judece acea pricină, iar în cazul în care pricinile se află în judecată la instanţe de grade diferite, dosarul se va trimite la instanţa cu grad mai înalt. Când legea a făcut referire la gradul instanţei de judecată s-a gândit, în ordine crescătoare, la Judecătorie, Tribunal, Curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De exemplu, Tribunalul este o instanţă cu grad mai înalt, în comparaţie cu o Judecătorie.

Dacă însă, o pricină se află pe rolul mai multor instanţe de judecată iar o instanţă nu este competentă să judece acea pretenţie, în faţa instanţei necompetente se va putea invoca excepţia de necompetenţă şi nu cea de litispendenţă.

Excepţia de conexitate, este reglementată de art. 139 din NCPC şi are în vedere existenţa a două sau mai multor pricini ce se află pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Legea a recurs la posibilitatea invocării acestei excepţii pentru a exclude posibilitatea pronunţării de hotărâri contradictorii cu ocazia judecării aceleiaşi pricine.

Practic, se poate ajunge la situaţia în care o persoană cheamă în judecată o altă persoană pentru o anumită pretenţie şi dosarul este repartizat la un anumit complet de judecată. La aceeaşi instanţă, persoana chemată în judecată, în primul dosar, formulează şi ea la rândul său o cerere de chemare în judecată împotriva reclamantului din primul dosar pentru aceeaşi pretenţie, fără a avea importanţă dacă părţile ştiau de existenţa acestor dosare. Deci, aşa cum am arătat mai sus, pentru a nu se pronunţa două hotărâri judecătoreşti cu dispoziţii contrare, care în final nu se vor putea executa, orice parte va avea interesul să invoce această excepţie şi să solicite instanţei conexarea, adică unirea celor două dosare, prin trimiterea dosarului la instanţa mai întâi investită şi în final va exista un singur dosar şi se va pronunţa o singură hotărâre judecătorească.

Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 430 din NCPC. Dacă primele patru tipuri de excepţii nu ridică în mod deosebit probleme cu privire la interpretarea şi aplicarea acestora, puterea de lucru judecat, prin specificul acestei excepţii, ridică probleme în practică, mai ales cu privire la aplicarea acesteia.

De aceea, mă voi limita numai la prezentarea acestei excepţii pentru ca cititorul să-şi facă numai o idee despre aceasta.

De multe ori, după ce mai multe persoane s-au judecat pentru o anumită pretenţie şi în dosarul respectiv a fost pronunţată o hotărâre, definitivă (şi irevocabilă, după vechiul cod), există tendinţa ca persoana nemulţumită de acea hotărâre să pornească un alt proces pentru aceeaşi pricină împotriva aceloraşi persoane cu care s-a mai judecat, adică va încerca să se rejudece pentru acelaşi lucru.

Pentru a exclude aceast lucru, legea a prevăzut posibilitatea ca partea interesată, care de obicei este persoana care a câştigat primul proces, să invoce această excepţie şi să stopeze astfel un şir interminabil de procese.

In principiu, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. De aici se poate desprinde desprinde concluzia că pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză.

Cât priveşte primul element – părţile – se are în vedere nu prezenţa lor fizică la proces, ci prezenţa lor juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau prin reprezentant. Există identitate de părţi chiar dacă într-un proces o parte a  figurat ca reclamant şi cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calităţii sunt inversate.

Al doilea element – obiectul – se referă atât la pretenţia concretă dedusă judecăţii cât şi la dreptul care se poartă asupra obiectului material. De exemplu, există putere de lucru judecat şi atunci când părţile s-au judecat prima dată pentru revendicarea unei suprafeţe de teren şi apoi o parte solicită instanţei, printr-un alt proces, să stabilească linia de hotar dintre aceleaşi suprafeţe de teren, deoarece în ambele cereri s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren.

Prin cel de al treilea element – cauza – se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate sau situaţia de fapt calificată juridică. Cauza nu trebuie confundată cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile.

Puterea de lucru judecat poate fi invocată de orice parte interesată, sau instanţa din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar și direct în faţa instanţei de apel.

Cu toate acestea însă, puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul în sensul că acesta se poate folosi de dreptul recunoscut prin hotărâre, fără ca partea adversă sau instanţa să mai reia în discuţie acel drept, printr-un nou proces.

Este lesne de inteles că dacă legiuitorul nu ar fi introdus această excepție de procedură orice cetatean de rea-credință care ar fi pierdut definitiv un proces ar putea avea posibilitatea să deschidă un alt proces împotriva aceleiași părți, pentru același obiect și aceeași cauză, lucru inadmisibil, expunând astfel o persoană care a câștigat sau i s-a recunoscut un drept printr-o hotărâre judecătorească definitivă la un stres suplimentar și cheltuieli nejustificate.

 

Acest articol are doar caracter informativ și nu reprezintă o consultație juridică. www.avchiru.ro  nu poate fi făcut răspunzator pentru folosirea acestor informații de către terțe persoane într-un proces civil sau penal.

Notă: NCPC – Noul Cod de procedură civilă, notație folosită în mod curent pentru a arăta apartenența articolului la acest cod și pentru a nu se face confuzia cu vechiul Cod de procedură civilă, care se mai aplică pentru cauze începute sub imperiul vechilor reglementari și care încă sunt în diferite faze de judecată.

Instanţele de judecată, în materie civilă, nu se pot sesiza din oficiu, ci numai la cererea părţii interesate care doreşte ca pe această cale să-şi valorifice un drept al său conferit de lege.

În acest sens, art. 192 al. 1 din NCPC stabileşte foarte clar faptul că Pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.

Cererea de chemare în judecată este actul prin care partea interesată se adresează justiţiei şi prin care se pune în mişcare acţiunea civilă. În practică, puteţi întâlni şi alţi termeni care sunt sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată precum, cerere, cerere principală, cerere introductivă etc.

Având în vedere faptul că printr-o cerere de chemare în judecată instanţa este investită să se pronunţe cu privire la un caz determinat, aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă, stabilită expres de art. 194 din NCPC. Astfel, o cerere de chemare în judecată trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente :

Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor sau în cazul persoanelor juridice denumirea şi sediul lor şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, codul fiscal şi  codul bancar.Pentru persoane fizice cererea de chemare in judecată va cuprinde în  mod obligatoriu CNP-ul. În cazul în care reclamantul (persoana care introduce cererea de chemare în judecată) locuieşte în străinătate acesta va arăta şi domiciliul ales din România, unde instanţa urmează să-i comunice toate actele de procedură (citații, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie, hotărârile judecătoreşti). Indicarea domiciliului sau a sediului părţilor prezintă importanţă nu numai pentru identificarea părţilor, ci şi pentru stabilirea instanţei competente să judece acea cauză şi fixează locul unde se vor comunica toate actele de procedură precum şi citaţiile (actele oficiale prin care o persoană este invitată să se prezinte în faţa instanţei de judecată). Trebuie spus aici că în practică apar deseori situații când reclamantul nu mai cunoaște unde locuiește pârâtul sau nu știe dacă se află în altă țară cu serviciul, iar persoanele (de obicei rudele) care ar putea să dea relații, cu rea-credință ascund locul unde se află pârâtul. Noul Cod de procedură civilă acoperă aceste situații prin publicitatea pe portalul de judecată, într-o publicație de acoperire națională sau mai des prin numirea unui curator special (care de obicei este plătit de reclamant).

– Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, în cazul în care reclamantul nu este el însuşi titularul dreptului, ci când în numele şi pentru acesta, cererea este introdusă în calitate de reprezentant legal (ex. părintele pentru copilul minor) sau reprezentant convenţional (ex. avocatul pentru clientul său). Dacă reprezentantul nu-şi arată această calitate se va considera că el a introdus cererea în nume propriu şi acţiunea se va respinge în cazul în care reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecăţii.

– Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Prin obiectul cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, desfacerea căsătoriei, constatarea unui drept de proprietate, revendicarea unui bun, anularea unui contract şi exemplele pot continua. Obiectul cererii de chemare în judecată are o importanţă deosebită, deoarece, judecătorul trebuie să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, poate determina instanţa competentă să judece acel caz, determinarea taxelor judiciare de timbru, etc. Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului. Valoarea obiectului prezintă interes pentru stabilirea taxei judiciare de timbru şi stabilirea instanţei competente să judece cazul respectiv.

– Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de fapt sunt acele împrejurări care susţin pretenţiile reclamantului şi practic cuprind o expunere clară şi ordonată a faptelor. Motivarea în fapt este obligatorie, deoarece, cunoaşterea acestora este necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului. Reclamantul nu are obligaţia să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa, deoarece judecătorul este acela care va face încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt. De aceea, reclamantul este obligat ca din motivarea în fapt pe care o face să se poată stabili de către instanţă temeiul juridic al acţiunii. Dacă reclamantul, din necunoaşterea legii, a indicat un temei de drept greşit sau neaplicabil în cauză, judecătorul nu este ţinut de acel temei juridic, dar schimbarea acelui temei trebuie pusă în discuţia părţilor.

Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Este necesar ca părţile să-şi cunoască reciproc atât pretenţiile cât şi probele pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (fiecare pretenţie). Reclamantul este cel dator să facă proba pretenţiilor sale, deoarece cel ce pretinde ceva trebuie să şi probeze. Deoarece voi expune pe larg într-un articol distinct mijloacele de probă şi administrarea acestora în procesul civil, amintesc că în general se pot solicita, în dovedirea acţiunii, proba cu înscrisuri (acte), interogatoriul pârâtului, martori, eventual expertize tehnice sau cercetarea la faţa locului. Când se solicită proba cu înscrisuri, la cererea de chemare în judecată se depun atâtea copii câţi pârâţi sunt şi un exemplar în plus pentru instanţă. Copiile vor fi certificate de reclamant că sunt conforme cu originalul. În cazul în care reclamantul solicită proba cu martori este obligat ca acesta să indice numele şi domiciliul acestora.

Semnătura.

Deşi art. 196 din NCPC la aliniatul (1) stabileşte că Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă, acelaşi articol arată în continuare, la aliniatul (2) că “Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii”, dar, atenție, doar în fața primei instațe, de fapt, până la închiderea dezbaterilor pe fond.

O cerere de chemare în judecată care nu este completă va fi regularizată de completul căruia i-a fost repartizat dosarul, printr-o procedură specială prevăzută de art. 200 din NCPC. Pe scurt, când se constată neîndeplinită cel puțin o condiție în ceea ce privește cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța îi va comunica, în scris, reclamantului lipsurile cu indicația clară ca în termen de maximum 10 zile de la primirea comunicării trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. În cazul în care nu se procedează la completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată instanța va dispune, prin încheieredată în camera de consiliu, anularea cererii de chemare în judecată. În acest caz reclamantul poate formula o cerere de reexaminare (în cazul în care se simte neîndreptățit) în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

Aceaste ultime aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată sunt inovații juridice ale noului Cod de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010. La începuturile aplicării noului Cod, ne-am confruntat, noi avocații și implicit clienții, cu o multitudine de aspecte care, în mod curios, nu erau înțelese de unii dintre cei care tocmai trebuiau să facă aplicarea noii reglementări. Se anulau cereri de chemare în judecată într-o măsură destul de mare care la un moment dat îți dădeau de gândit. În timp, practica judiciară a reglementat aproape toate aspectele, uneori discutabile din punct de vedere juridic și astăzi întâlnim destul de rar cazuri de anularea cererilor de chemare în judecată. Aceasta se întâmplă de obicei când cererile nu sunt redactate de un avocat. Este drept că, pe Internet se găsesc fel de fel de cereri și oamenii caută să rezolve problema fără bani, crezând, de multe ori fără temei, că ce poate fi așa de greu în formularea unei cereri, chiar a uneia de chemare în judecată ! De multe ori se pierd drepturi, prin anularea unei cereri de judecată, atunci când valorificarea unei drept este ținut tocmai de un termen înăuntrul căruia acesta trebuie exercitat…

Chiar dacă nu face obiectul acestui articol, nu mă pot abține, să nu comentez o altă inovație juridică a noului Cod și anume fixarea primului termen de judecată. Pe vechiul cod, treburile erau foarte clare, în sensul că introduceai cererea de chemare în judecată, era repartizată aleatoriu la un complet și tot atunci se fixa primul termen de judecată, de obicei după circa o lună (în funcție de cauză). La primul termen de judecată, dacă existau neregularități de multe ori se rezolvau în ședință. Partea mai putea solicita un termen de judecată pentru angajarea unui avocat. Se depuneau întâmpinări/cereri reconvenționale sau alte cereri, se formulau probe, se administrau, iar noi, ca avocați, aveam o reprezentare aproape clară în cât timp ne vom judeca.  Noul Cod, chipurile pentru celeritatea judecării cauzei, a introdus o procedură care, chiar dacă este legată de niște termene, practicianul dreptului sau clientul nu poate anticipa în niciun fel când va fi primul termen de judecată. Mi s-au întâmplat cazuri în care pentru cauze simple să se fixeze primul termen de judecată după 6-8 luni de la data introducerii cererii si totul să se rezolve în două termene și până la redactarea efectivă a hotărârii să mai treacă 3-4 luni…

Am speranţa că din această prezentare sumară cititorul şi-a dat seama de importanţa acestui act de procedura, a cererii de chemare în judecată şi cred că prin acest articol am stârnit interesul unui număr mare de persoane dornice să-şi îmbogăţească cultura juridică, de altfel necesară oricărui cetăţean.