Google Translate






User Online

Arhiva pentru categoria ‘Articole noi’

Biroul Individual Notarial „Drăgulin Steluţa Nicoleta” este format dintr-un colectiv tânăr, însă cu o bogată experienţă în domeniul notarial.

Biroul Notarial şi-a desfăşurat iniţial activitatea în municipiul Olteniţa, judeţul Călăraşi, pentru ca ulterior în urma concursului privind schimbarea sediilor din data de 25 octombrie 2012, să îşi schimbe sediul în municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu.

 

In prezent, acet Birou de Notar Public isi are sediul in Giurgiu, Bld. Ion I.C. Bratianu, nr. 10-12.

         Telefon/Fax – 0246.211.777

        Mobil – 0762.994.255

Mai multe date puteti vedea pe pagina de contact a siteului.

 

 

 

GarantieDECALOGUL NOTARULUI PUBLIC

1. Onorează-ţi funcţia pe care o îndeplineşti;
2. Dacă ai cea mai mică îndoială cu privire la ceea ce faci, abţine-te;
3. Aşează adevărul mai presus de orice;
4. Lucrează cu prudenţă;
5. Studiază cu pasiune;
6. Consiliază cu bună-credinţă;
7. Inspiră-te din principiul echităţii;
8. Condu-te după lege;
9. Exercită-ţi profesiunea cu demnitate;

10. Aminteşte-ţi că misiunea ta este aceea de a evita litigiile dintre oameni.

 

După cum se știe, noul Cod de procedură civilă trebuia să intre în vigoare la 1 septembrie 2012, conform unor angajamente luate de guvernele anterioare.

Pentru o persoană care a studiat puțin cerințele și noile reguli ale desfășurării unui proces civil și cunoscând și infrastructura actuală a instanțelor de judecată, își poate da seama că noul Cod de procedură civilă era absolut imposibil de a fi pus în aplicare, cel puțin la instanțele de judecată din județul Giurgiu și nu numai.

Așa că, din punctul meu de vedere, era logic să se amâne punerea în aplicare a noii proceduri de judecată si așa cum era de așteptat, astăzi Guvernul României a emis Ordonanța de Urgență nr. 44/2012 (publicata in Monitorul Oficial, nr. 606 din 23 august 2012) prin care se dispune amânarea noului Cod de procedură civilă pentru data de 1 februarie 2013.

Motivația Guvernului este destul de clară și se referă la inexistența resurselor materiale pentru implementarea noilor reguli în sistemul judiciar, mai ales că, din câte se pare, fondurile alocate Ministerului Justiției sunt terminate din luna aprilie 2012.

Dacă cumva, noile reglementări ar fi intrat în vigoare la 1 septembrie cu siguranță în maximum o lună de zile ar fi apărut blocaje foarte serioase în sistemul judiciar românesc cu efecte directe asupra justițiabililor. Din punctul meu de vedere, ar fi bine ca noul cod să intre în vigoare cât mai târziu, tocmai pentru o implementare corectă, având în vedere că avem de a face atât cu investiții în modernizarea sălilor de judecată, eventual recompartimentare a acestora dar și cu factorul uman, participant la procesul justiției (judecător, grefier, avocat).

av. Chiru Ioan Alexandru

Din Ordinul nr. 157 din 26 iunie 2012 privind forma şi conţinutul permisului de conducere, aflam ca incepand din data de 19 ianuarie 2013 se va pune in circulatie noul model al permisului de conducere al Uniunii Europene, odată cu intrarea in vigoare a acestui ordin.

Acest Ordin este emis de către ministrul administraţiei şi internelor, în temeiul art. 24 alin. (2) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 7 alin. (5) şi (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Permisele de conducere eliberate până la data de 19 ianuarie 2013 rămân valabile până la expirarea perioadei de valabilitate a acestora.

Forma este dreptunghiulară (lăţime – 85,60 mm; înălţime – 53,98 mm; grosime -0,76 mm), având aspectul unei cărţi de credit. Suportul este din policarbonat, iar personalizarea este realizată prin gravare cu laser.

Caracteristicile fizice ale suportului modelului Uniunii Europene de permis de conducere sunt în conformitate cu standardele ISO 7810 şi ISO 7816-1, cu foarte multe elemente pentru prevenirea falsificării.
Cuvintele “Model al Uniunii Europene“, precum şi denumirea “Permis de conducere” va fi tradusă în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, care se înscriu cu litere roz, pe fundal.
Totodata noul permis va cuprinde si coduri privind problemele medicale ale conducătorului auto (în plus față de cele actuale), adaptări ale vehiculului, precum și indicații privind conducătorul auto în cazul în care acesta este deţinător de certificat de competenţă profesională care îndeplineşte obligaţia de aptitudine profesională prevăzută în Directiva 2003/59/CE a Parlamentului European.
Av. Chiru Ioan Alexandru
————
Mari profesori despre noul cod civil – inregistrarile conferintelor tinute la INM
————

 

Baroul Giurgiu a organizat pe 3 si 4 septembrie 2011, in colaborare cu Institutul National pentru Pregatirea si Perfectionarea Avocatilor, conferinta nationala cu tema “Cunoasterea, intelegerea si aplicarea noilor coduri fundamentale ale Romaniei (noul Cod civil si noul Cod de procedura civila)“.

Conferintele au fost sustinute in Sala mare a Ateneului “Nicolae Balanescu” din Giurgiu.

Conferinta a fost destinata avocatilor dar si altor practicieni in domeniul juridic, aceasta incadrandu-se in programul de perfectionare continua al avocatilor, fiind acreditata cu 15 ore de pregatire.

Ziua de 3 septembrie 2011

9,30-10,00 Deschiderea conferintei, alocutiuni av. Bratu Sergiu – Decanul Baroului Giurgiu si av. Traian Briciu, Dir. ex. INPPA.

10,00-12,30 Autoritatea parinteasca in noul Cod civil – conf. univ. dr. Milena Tomescu.

13,30-15,30 Efectele posesiei. Actiuni posesorii. Asemanari si deosebiri intre vechiul si noul Cod civil – av. Augustin Raducanu –  lector INPPA.

15,30-17,00 Cercetarea procesului in noul Cod de procedura civila – lector univ. dr. Traian Briciu.

 

Ziua de 4 septembrie 2011

10,00-12,30 Regimul matrimonial in noul Cod civil – conf. univ. dr. Milena Tomescu.

13,30-16,00 Proceduri speciale in noul Cod de procedura civila – asist. univ. dr. Claudiu Dinu (Fac. de drept – Univ. Bucuresti).

16,00-16,30 Concluzii finale.

 

 

 

 

 

 

 

Astfel de conferinte, cu aceeasi tema, urmeaza sa fie sustinute la Pitesti (9-10 septembrie 2011), Constanta (23-24 septembrie 2011) si Bucuresti (30 septembrie-01 octombrie 2011).

 

avocat Chiru Ioan Alexandru

Baroul Giurgiu

 

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Dreptul de a nu te autoincrimina nu este prevăzut expres în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. El mai este cunoscut şi sub denumirea de “dreptul la tăcere”. Dreptul individului sau al persoanei de a nu se autoincrimina sau de a păstra tăcerea şi de a nu contribui cu nimic la propria incriminare constituie o exigență elementară a procesului echitabil, deși dreptul de a nu  depune mărturie împotriva propriei persoane nu este garantat în mod expres.

Acest drept este destinat să-l protejeze pe inculpat împotriva coerciției abuzive a autorităților. Domeniul de aplicare al dreptului de a nu te autoincrimina este circumscris materiei penale în sensul Convenției, fiind astfel susceptibil sau aplicabil procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă până la cea mai complexă.

Dreptul de a nu te autoincrimina poate fi considerat ca o protecție, o garanție care se fondează pe dreptul la un proces echitabil. În jurisprudența CEDO se consideră că acest drept, care nu este garantat în mod formal de Convenție, constituie o garanție acordată acuzaților în numele dreptului la un proces echitabil, al dreptului la libertate şi demnitate umană.
Dreptul de a nu te autoincrimina este un drept specific procedurilor penale. Acest drept se poate caracteriza ca o garanție specifică procesului penal, care nu este reglementată ca atare în textul Convenției, dar care rezultă în mod evident ca o exigență a echității procedurii, mai ales din perspectiva jurisprudenței CEDO.
Curtea Europeană a decis că, în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenție nu menționează expres dreptul de a nu te autoincrimina şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaționale general recunoscute, care sunt de esența noțiunii de proces echitabil consacrat de art. 6.
În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este liberă să răspundă sau nu intrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră că este sau nu conform intereselor sale.
Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune mărturie contra lui însuși, ci, de asemenea, dreptul oricărui inculpat de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, un inculpat nu poate fi constrâns să colaboreze la producerea de probe şi nu poate fi sancționat pentru lipsa comunicării anumitor documente sau a altor elemente de probă.
Obligația de a depune mărturie contra voinței sale, sub constrângerea unei amenzi şi sub orice altă formă de coerciție constituie o ingerință în aspectul negativ al dreptului la libertatea expresiei care trebuie să fie necesară într-o societate democratică.
Ar fi incorect să se admită ca probă în proces declaraţia dată în calitatea de făptuitor obţinută cu încălcarea legi în condiţiile în care declaraţia învinuitului sau inculpatului obţinută în mod ilegal nu poate fi folosită ca probă în proces.
În cazul în care s-a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante, organele judiciare sunt obligate să îl informeze pe făptuitor despre drepturile apărării, printre care şi dreptul la tăcere. Pe cale de consecință, înainte de a se lua prima declarație (în care se includ şi întrebările puse de către organele de urmărire penală cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), faptuitorul trebuie să știe că are dreptul de a nu declara nimic şi că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva sa, ulterior, pe parcursul procedurii judiciare.
De cele mai multe ori, ca să nu spunem niciodată, organul de cercetare penală nu comunică acest drept persoanei cercetate, ci îi comunică acesteia că trebuie să dea o declarație şi atât. Și de multe ori această fază a procesului penal este hotărâtoare, fiindcă în 90% din cazuri, partea nefiind asistată de avocat, fără să vrea construiește probe organului de cercetare penală, deci împotriva sa !
În cazul în care făptuitorul se hotărăște să dea declarație cu privire la faptă, imediat după ce a fost reținut, acea declarație este principalul element probatoriu pe care se susține învinuirea. În acest mod se poate concluziona că acuzarea este susținută şi de autorincriminarea făptuitorului.
Garanția acestor drepturi nu interzice însă autorităților judiciare să tragă anumite concluzii cu privire la vinovăția persoanei acuzate din tăcerea acesteia, dar, acea vinovăție mai trebuie şi dovedită !
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaste valoarea internatională dreptului de a nu te autoincrimina, fiind prevăzut expres in art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile si Politice. Acest drept constă in posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune marturie impotriva lui insuși sau de a-și recunoaște vinovăția. Acest drept la tăcere al acuzatului generează în favoarea acestuia o dubla opțiune:
1) aceea de a-și exprima dreptul la tăcere, adică de a nu face declarații;
2) aceea de a rupe tăcerea și de a face declarații, asumandu-și și riscul de a dezvălui elemente care ar putea servi acuzării.
În sistemul nostru, în cazul în care se constată că acuzatul refuză să facă declarații, atunci organul de cercetare penală sau judecatorul nu are altă posibilitate decât aceea de a constata tăcerea inculpatului. În practică se constată că exercițiul dreptului la tăcere al inculpatului este de natură a îngreuna mersul normal al procesului penal, stanjenind de multe ori aflarea adevărului.
Dreptul la tăcere al acuzatului implică și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, de a nu colabora cu autoritățile judecătorești penale, în vederea producerii de probe în procesele penale. Acuzatul nu poate fi forțat să comunice documente sau alte mijloace de probă autorităților judiciare.
De asemenea, este interzisă luarea de declarații sub prestare de jurământ, deoarece acesta poate constrange pe acuzat în recunoasterea vinovăției. Dreptul de a nu te autoincrimina este recunoscut acuzatului, nu martorului, care are obligația să apară în fața judecatorului şi să declare adevarul.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a  Drepturilor Omului, dreptul de a nu te autoincrimina  este încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze documente autorităţilor.
Natura juridică şi conținutul dreptul de a nu te autoincrimina presupune analiza reglementărilor legale în materie, inclusiv în conexiunea lor internațională.
În sens larg, elementele componente presupun:
– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuire ce i se aduce, fără a i se putea imputa anterior nesinceritatea ca circumstanță agravantă;
– libertatea de a răspunde sau nu, în cunoștință de cauză la toate întrebările (dreptul la tăcere totală) sau numai la unele întrebări (dreptul la tăcere parțială);
– dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare).
Primele două componente sunt reguli imperative ale procedurii de administrare a probelor, iar dreptul de a nu depune mărturie contra sine însuși, de a nu se autoincrimina, ca element al dreptului la un proces echitabil, deopotrivă în sens material şi procedural se constituie ca un drept uman fundamental, cu o bază constituțională şi în dreptul internațional al drepturilor omului.
Dreptul la tăcere, în complexitatea semnificațiilor sale, operează nu numai în privința persoanelor ascultate în calitate de martor, sub prestare de jurământ, în sensul că în cazul în care acestora li se adresează întrebări care le pun în situația de a se autoacuza prin răspunsurile ce ar urma sa fie date, ele au dreptul de a nu răspunde, invocând dreptul de a nu te autoincrimina.

În sistemul juridic românesc, dreptul de a nu te autoincrimina, sau dreptul la tăcere al învinuitului sau inculpatului, deși nu figurează expres printre regulile de bază ale procesului penal cuprinse în art. 2-8 Cod proc. pen. constituind doar o consecință a prezumției de nevinovăție, menținută expresă în art. 52 cât şi în art. 66 alin. 1 Cod proc. pen.
O dovadă în acest sens o constituie regula avertismentului, introdusă în cuprinsul art. 70 alin. 2 Cod proc. pen. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, potrivit căruia învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștință, printre altele “dreptul de a nu face nicio declrație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.”
În cazul în care o persoană se folosește de dreptul său de a nu se autoincrimina acea persoană nu este subiectul activ al infracțiunii de favorizarea infractorului.
Astfel, fapta inculpaţilor, în acest context, de a nu da declaraţii, de a nu se autoincrimina nu echivalează cu săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului.

În cazul în care inculpatul se prevalează de dreptul de a nu se autoincrimina, nu va mai putea beneficia de aplicarea circumstanțelor atenuante, în cazul în care se dovedește vinovăția sa.

Inculpatul se poate prevala de dispoziţiile art. 70 Cod procedură penală ce reglementează dreptul acestuia de a nu face nicio declaraţie, ceea ce este echivalat cu „dreptul la tăcere”, mai corect cu dreptul său de a nu se autoincrimina şi ce este esenţial este că persoana ce se prevalează de acest drept nu poate fi sancţionată în procesul individualizării judiciare a pedepsei, singura consecinţă fiind aceea că nu ar putea beneficia de aplicabilitatea acestei  circumstanţe atenuante.

Avocat Chiru Roxana

Baroul Giurgiu

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Excepţiile de procedură sunt acele mijloace prin care, în cadrul unui proces civil, orice parte interesată sau chiar instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prevăzute de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind dreptul la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond.

Prin neregularităţi procedurale se înţeleg acele încălcări ale unor norme privind competenţa instanţelor, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor acte de procedură inclusiv ale termenelor în care trebuie efectuate şi exemplele pot continua.

Codul de procedură civilă reglementează expres excepţiile de procedură la art. 158 – 166 şi le împarte în cinci categorii : excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate şi puterea de lucru judecat.

Fără a intra în detaliile impuse de o analiză riguroasă a acestor tipuri de excepţii, voi încerca mai jos să le prezint pe fiecare,  pe înţelesul tuturor, având în vedere faptul că aceste articole au menirea de a informa şi nu de a-l pregăti pe cetăţean pentru un examen.

1. Excepţia de necompetenţă poate fi invocată atunci când, după investirea instanţei cu judecarea unei anumite pricine, care aşa cum am mai spus se face prin introducerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată şi până la intervenirea unei hotărâri, se observă neregularităţi procedurale cu privire competenţa unei anumite instanţe de a judeca pretenţia dedusă judecăţii.

Aşa cum se ştie, există instanţe de grade diferite – Judecătorii, Tribunale, Curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (instanţa noastră supremă, denumită anterior Tribunalul Suprem şi apoi Curtea Supremă de Justiţie). În fiecare judeţ sunt mai multe Judecătorii şi un singur Tribunal. În Bucureşti există câte o Judecătorie în fiecare sector şi un Tribunal. Curţile de apel sunt amplasate astfel încât să deservească mai multe judeţe.

Regula este că instanţa competentă să judece o pricină este cea de la domiciliul pârâtului, de la această regulă existând şi excepţii. De aceea, dacă pârâtul ar avea domiciliul în judeţul Giurgiu, nu vom putea să-l chemăm în judecată la o instanţă din alt judeţ, după bunul nostru plac. Dacă totuşi vom proceda în acest fel, se va invoca excepţia de necompetenţă teritorială.

De asemenea, anumite cauze sunt date prin lege să fie judecate unor instanţe de grade diferite. Astfel, dacă de exemplu dorim să pornim un proces de divorţ, care poate fi judecat numai de o Judecătorie, nu vom putea depune direct cererea de chemare în judecată la Tribunal sau Curtea de apel. Dacă vom face aşa, va fi invocată excepţia necompetenţei materiale a instanţei respective de a judeca acea pricină.

În cazul în care o excepţie de necompetenţă, materială sau teritorială, este ridicată, instanţa va avea două posibilităţi: fie o respinge, declarându-se competentă să judece acea cauză, fie o admite şi se va declara necompetentă să judece cauza respectivă, va stabili instanţa competentă şi va trimite acelei instanţe dosarul spre judecare, adică îşi va declina competenţa. Este posibil, ca şi instanţa indicată în hotărârea de declinare a competenţei ca fiind competentă să judece acea cauză să se declare, la rândul său necompetentă şi să-şi decline competenţa.

2. Excepţia lipsei capacităţii de exrciţiu şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pot fi invocate în orice stadiu al procesului civil şi au drept consecinţă anularea actelor de procedură săvârşite de cel lipsit de această capacitate, respectiv de persoana care nu şi-a justificat calitatea de reprezentant a părţii.

Instanţa de judecată, în funcţie de situaţia de fapt, va aprecia cu privire la posibilitatea împlinirii acestor lipsuri şi va putea să acorde un nou termen de judecată.

Dacă totuşi până la termenul acordat nu s-au împlinit lipsurile cu privire la capacitatea de exerciţiu sau dacă reprezentantul părţii nu şi-a justificat calitatea sa, instanţa, va admite această excepţie şi în consecinţă va anula cererea.

3. Excepţia de litispendenţă. Potrivit art. 163 din C. proc. civ., “Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe”. Sunt cazuri în care legea permite o competenţă alternativă în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o anumită pricină şi de aceea cineva ar putea să cheme în judecată o altă persoană la mai multe instanţe, în acelaşi timp şi pentru aceeaşi pricină.

De aceea, legea luând în calcul această posibilitate, permite oricărei părţi interesate să invoce această excepţie, iar instanţa, după verificare, va trimite dosarul instanţei care a fost pentru prima dată investită să judece acea pricină, iar în cazul în care pricinile se află în judecată la instanţe de grade diferite, dosarul se va trimite la instanţa cu grad mai înalt. Când legea a făcut referire la gradul instanţei de judecată s-a gândit, în ordine crescătoare, la Judecătorie, Tribunal, Curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De exemplu, Tribunalul este o instanţă cu grad mai înalt, în comparaţie cu o Judecătorie.

Dacă însă, o pricină se află pe rolul mai multor instanţe de judecată iar o instanţă nu este competentă să judece acea pretenţie, în faţa instanţei necompetente se va putea invoca excepţia de necompetenţă şi nu cea de litispendenţă.

4. Excepţia de conexitate, este reglementată de art. 164 din C. proc. civ. şi are în vedere existenţa a două sau mai multor pricini ce se află pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Legea a recurs la posibilitatea invocării acestei excepţii pentru a exclude posibilitatea pronunţării de hotărâri contradictorii cu ocazia judecării aceleiaşi pricine.

Practic, se poate ajunge la situaţia în care o persoană cheamă în judecată o altă persoană pentru o anumită pretenţie şi dosarul este repartizat la un anumit complet de judecată. La aceeaşi instanţă, persoana chemată în judecată, în primul dosar, formulează şi ea la rândul său o cerere de chemare în judecată împotriva reclamantului din primul dosar pentru aceeaşi pretenţie, fără a avea importanţă dacă părţile ştiau de existenţa acestor dosare. Deci, aşa cum am arătat mai sus, pentru a nu se pronunţa două hotărâri judecătoreşti cu dispoziţii contrare, care în final nu se vor putea executa, orice parte va avea interesul să invoce această excepţie şi să solicite instanţei conexarea, adică unirea celor două dosare, prin trimiterea dosarului la instanţa mai întâi investită şi în final va exista un singur dosar şi se va pronunţa o singură hotărâre judecătorească.

5. Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 1201 C. civ. şi art. 166 din C. proc. civ. Dacă primele patru tipuri de excepţii nu ridică în mod deosebit probleme cu privire la interpretarea şi aplicarea acestora, puterea de lucru judecat, prin specificul acestei excepţii, ridică probleme în practică, mai ales cu privire la aplicarea acesteia.

De aceea, mă voi limita numai la prezentarea acestei excepţii pentru ca cititorul să-şi facă numai o idee despre aceasta.

De multe ori, după ce mai multe persoane s-au judecat pentru o anumită pretenţie şi în dosarul respectiv a fost pronunţată o hotărâre, definitivă şi irevocabilă, există tendinţa ca persoana nemulţumită de acea hotărâre să pornească un alt proces pentru aceeaşi pricină împotriva aceloraşi persoane cu care s-a mai judecat, adică va încerca să se rejudece pentru acelaşi lucru.

Pentru a exclude această lucru, legea a prevăzut posibilitatea ca partea interesată, care de obicei este persoana care a câştigat primul proces, să invoce această excepţie şi să stopeze astfel un şir interminabil de procese.

Art. 1201 C. civ. prevede că “Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.” Din citirea atentă a acestui articol desprindem concluzia că pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză.

Cât priveşte primul element – părţile – se are în vedere nu prezenţa lor fizică la proces, ci prezenţa lor juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau prin reprezentant. Există identitate de părţi chiar dacă într-un proces o parte a  figurat ca reclamant şi cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calităţii sunt inversate.

Al doilea element – obiectul – se referă atât la pretenţia concretă dedusă judecăţii cât şi la dreptul care se poartă asupra obiectului material. De exemplu, există putere de lucru judecat şi atunci când părţile s-au judecat prima dată pentru revendicarea unei suprafeţe de teren şi apoi o parte solicită instanţei, printr-un alt proces, să stabilească linia de hotar dintre aceleaşi suprafeţe de teren, deoarece în ambele cereri s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren.

Prin cel de al treilea element – cauza – se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate sau situaţia de fapt calificată juridică. Cauza nu trebuie confundată cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile.

Puterea de lucru judecat poate fi invocată de orice parte interesată, sau instanţa din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar direct în faţa instanţei de recurs.

Cu toate acestea însă, puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul în sensul că acesta se poate folosi de dreptul recunoscut prin hotărâre, fără ca partea adversă sau instanţa să mai reia în discuţie acel drept, printr-un nou proces.

Avocat Chiru Roxana

Baroul Giurgiu

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea, stoparea, cursului judecăţii unei cauze datorită apariţiei unor împrejurări fie voite de părţi, fie independente de voinţa acestora.

În primul caz, când vorbim despre împrejurări care ţin voinţa părţilor ne gândim la două situaţii reglementate de art. 242 din Codul de procedură civilă şi anume atunci când ambele părţi din proces (reclamantul şi pârâtul) solicită expres acest lucru, intervenind deci un acord de voinţă al părţilor pentru suspendarea judecăţii, iar a doua cauză, se referă la situaţia în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea pricinii şi nici o parte nu a cerut, în scris, judecata în lipsă. Aceste norme au caracter imperativ pentru instanţa de judecată, aceasta fiind obligată să suspende judecarea cauzei fără să mai efectueze vreun act de procedură.

Atunci când suspendarea judecăţii a intervenit ca urmare a voinţei părţilor, aşa cum am arătat mai sus, repunerea pe rol a judecăţii cauzei (redeschiderea judecăţii) se face în urma unei cereri scrise prin care una dintre părţi, de obicei cea interesată, solicită acest lucru. De menţionat este faptul că în cazul repunerii pe rol a judecarii cauzei partea care solicită acest lucru va timbra cu jumătate din taxa judiciară de timbru care s-a plătit pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat. Aşa cum am arătat mai sus pentru repunerea pe rol este necesară o cerere scrisă, instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol. Ca sancţiune a nedepunerii cererii de repunere pe rol în timp de un an de zile de la data suspendări cauzei, codul de procedură civilă a instituit o sancţiune procedurală numită perimare, pe care o vom analiza într-un articol viitor.

Aşa cum am arătat mai sus suspendarea judecăţii poate interveni şi fără voia părţilor. Potrivit art. 243 din Codul de procedură civilă judecarea pricinilor se suspendă de drept în următoarele cazuri: prin moartea unei părţi, în cazul în care partea interesată nu cere un nou termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor, prin punerea sub interdicţie sau instituirea curatelei a uneia dintre părţi până la numirea tutorelui sau curatorului, prin moarea mandatarului uneia dintre părţi, întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului şi nu în ultimul rând prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Suspendarea judecăţii, în cazurile arătate mai sus, urmăreşte acordarea posibilităţii persoanelor interesate de a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, prin introducerea în cauză a moştenitorilor, prin numirea unui alt mandatar, etc. Cauzele arătate mai sus nu împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor. Momentul închiderii dezbaterilor, după cum am arătat într-un număr anterior, este ultimul moment al judecăţii şi intervine atunci când instanţa, considerându-se lămurită, se retrage pentru deliberare.

Mai sunt cazuri în care instanţa poate trece la suspendarea judecăţii, nefiind obligată la acest lucru. Art. 244 din Codul de procedură civilă reglementează expres două situaţii când instanţei îi este permisă suspendarea judecăţii lăsând totuşi la latitudinea ei acest lucru. Astfel, judecata va putea fi suspendată atunci când dezlegarea, soluţionarea, pricinii depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. De exemplu, poate fi suspendat un proces de partaj al unui imobil până ce se soluţionează o cerere de revendicare a imobilului respectiv din partea unui terţ. Singura excepţie este aceea că o cerere de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei nu poate fi suspendată până la rezolvarea cererii de divorţ şi asta deoarece un partaj de bunuri comune în timpul căsătoriei poate avea loc numai în anumite condiţii, putând spune că această situaţie este una atipică. A doua cauză se referă la situaţia în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da. Aici trebuie menţionat că suspendarea nu poate avea loc numai pe baza unor ipoteze sau afirmaţii, partea interesată va trebui să facă dovada cu un certificat eliberat de Parchet că a început urmărirea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni care are legătură cu cauza. Putem exemplifica situaţia în care s-a dispus suspendarea judecăţii unei cereri de modificare a unui titlu de proprietate, în condiţiile în care pentru una dintre părţi a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals cu privire la acel titlu. Suspendarea judecăţii va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă, sau definitiva, în cazul în care vorbim de o hotarare data în penal.

Suspendarea judecăţii, indiferent de felul ei, se dispune printr-o încheiere (ce va putea fi atacată cu recurs) prin care instanţa de judecată constată existenţa unor împrejurări care au dus la această măsură.

Suspendarea are ca efect stoparea oricărui act de procedură pentru oricare dintre părţile din proces şi aşa cum am arătat mai sus, judecata îşi va relua cursul de la momentul în care a intervenit suspendarea acesteia, printr-o cerere pentru redeschiderea judecăţii (repunerea pe rol a cauzei) făcută de orice parte interesată.

Avocat Chiru Roxana

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Instanţa de judecată nu poate soluţiona pricina dedusă judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor. Acestea trebuie să-şi dovedească pretenţiile prin probele pe care le solicită a fi administrate de instanţă, pentru ca aceasta să-şi facă pe deplin convingerea asupra litigiului respectiv.

Prin probă se înţelege, în sens larg, mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit.

Administrarea probelor (dovezilor) reprezintă cel mai important şi cel mai hotărâtor moment în derularea unui proces civil, deoarece numai pe baza probelor ce se administrează, judecătorul îşi formează convingerea cu privire la litigiul dedus judecăţii.

Neadministrarea sau administrarea defectuoasă a probelor duce aproape întotdeauna la pierderea unui proces. Nu de multe ori am observat în sălile de judecată persoane, care, fie din neştiinţă, fie din lipsa posibilităţilor materiale, nu pot să-şi angajeze un avocat şi singuri încearcă să facă faţă situaţiei în care se află. Prin nesolicitarea unor probe ori administrarea defectuoasă a acestora, pune pe acea persoană în postura de a nu fi capabilă să-şi dovedească pretenţia dedusă judecăţii şi în consecinţă va pierde procesul. Şi atunci, auzim acele persoane acuzând Justiţia, fără ca acestea să-şi dea seama că problema o reprezintă nerespectarea unor norme de procedură sau uşurinţa cu care au tratat acel proces.

De aceea voi trata acest subiect, în scopul de a informa cetăţeanul şi nu de a-l pregăti să câştige un proces !

Administrarea probelor reprezintă o problemă de multe ori foarte delicată, iar neadministrarea uneia dintre ele la judecata de fond, duce aproape întotdeauna la imposibilitatea solicitării ei într-o eventuală cale de atac.

Sfatul meu este să lăsaţi acest lucru în seama unui avocat.

Ca regulă generală, art. 1169 din C. civ. statuează “că cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”, deci sarcina probei este a reclamantului. Sunt şi situaţii în care şi pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei, de exemplu în cazul în care a invocat o excepţie procesuală şi trebuie să facă dovada acesteia, ori în alte cazuri anume stabilite de lege.

În procesul civil, probele ce se pot administra sunt : înscrisurile (actele), interogatoriul, martorii, expertizele şi cercetarea la faţa locului.

Propunerea acestor probe se face în faza iniţială a procesului. Aşa cum am arătat în articolele anterioare, reclamantul este obligat încă de la sesizarea instanţei de judecată, prin cererea de chemare în judecată, să-şi arate dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. La rândul său şi pârâtul prin întâmpinare poate să indice probele de care înţelege a se folosi în apărarea sa.

Instanţa de judecată, înainte de a încuviinţa probele propuse de părţi, trebuie să le supună dezbaterii acestora şi apoi se va pronunţa în acest sens printr-o încheiere de şedinţă, în care se va consemna ce probe au fost admise de fiecare parte, care au fost respinse, ori faptul că o parte nu doreşte să-şi administreze probe (din păcate există şi astfel de persoane).

1. Dovada cu înscrisuri este reglementată de art. 172-176 din C. proc. civ. Prin înscris se poate înţelege orice declaraţie cu privire la un act sau un fapt juridic, făcută prin scriere de mână, dactilografiată, tehnoredactată, imprimată pe hârtie sau orice alt material.

În cadrul unui proces, ca înscrisuri, se pot folosi înscrisurile autentice – acte care s-au încheiat cu solemnităţile cerute de lege (acte încheiate de un notar public, acte de stare civilă, hotărâri judecătoreşti, etc.), înscrisuri sub semnătură privată – înscrisuri întocmite de părţi fără intervenţia vreunui organ al statului, dar încheiate cu respectarea anumitor condiţii, cum sunt registrele, scrisorile, telegramele şi exemplele pot continua.

În cadrul procesului, părţile vor depune la dosar copii de pe înscrisuri, dar care să fie semnate pentru conformitate de partea care le depune. De asemenea, părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalele înscrisurilor ce le-au depus în copie.

O situaţie aparte este aceea când, o parte face cunoscut instanţei faptul că adversarul său, deţine un înscris privitor la pricina ce se judecă si refuza sa-l  depuna. În acest caz, instanţa va putea ordona ca partea care este în posesia înscrisului să-l prezinte şi să-l depună la dosarul cauzei.

Instanţa nu va putea să recurgă la această modalitate în cazul în care înscrisul respectiv priveşte chestiuni cu totul personale, când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra un secret, ori când prezentarea acelui înscris ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune acea persoană dispreţului public.

Înscrisurile depuse în termen şi necontestate de părţi vor fi avute în vedere la pronunţarea hotărârii. Dacă un înscris depus de una din părţi este contestat de partea adversă, ori dacă instanţa are îndoieli asupra autenticităţii înscrisului, se va recurge fie la verificarea de scripte, care reprezintă modalitatea prin care instanţa va confrunta înscrisul cercetat cu scrierea făcută în faţa instanţei, confruntarea cu alte înscrisuri ori prin ordonarea unei expertize grafice, fie la procedura falsului prin trimiterea înscrisului la Parchet pentru cercetarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii de fals.

În cazul în care se începe urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals, instanţa va putea suspenda judecarea cauzei civile până când instanţa penală se pronunţă în mod irevocabil cu privire la valabilitatea acelui înscris. Dacă înscrisul va fi declarat fals el nu va mai putea fi folosit în proces, dar dacă însă falsul nu a fost constatat, înscrisul va fi considerat în continuare un mijloc de probă ce va fi avut în considerare la pronunţarea hotărârii.

2. Interogatoriul reprezintă o modalitate prin care o parte din proces poate obţine  o mărturisire în faţa instanţei despre împrejurări de fapt care au legătura cu pretenţia dedusă judecăţii. Interogatoriul ce urmează a fi luat se prezintă instanţei în scris, iar partea chemată personal la interogatoriu va fi obligată să răspundă la întrebări, fără a depune un jurământ.

Potrivit art. 218 din C. proc. civ., interogatoriul se va încuviinţa numai când este vorba de chestiuni de fapt, care sunt personale ale părţii chemate la interogatoriu şi în legătură cu pricina.

Atunci când instanţa constată necesar va putea ca din oficiu să ia părţii din proces un interogatoriu. Statul şi celelalte persoane juridice vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica de instanţa de judecată. Reprezentantul persoanei juridice va răspunde în scris la interogatoriu şi-l va trimite înapoi la instanţă, putând fi şi chemat personal la interogatoriu pentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate.

Mărturisirea este un act personal şi de aceea este firesc ca partea să se prezinte personal în faţa instanţei, interogatoriul adresându-se memoriei şi conştiinţei părţii care răspunde la acesta. Dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se prezintă la instanţă la data stabilită luării interogatoriului, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

Interogatoriul reprezintă elementul surpriză în cadrul procesului civil, având în vedere faptul că partea căreia i se ia interogatoriul nu cunoaşte conţinutul întrebărilor şi acesta va fi obligat să răspundă pe rând la fiecare întrebare. Cu o singură întrebare, bine pusă şi într-un anumit context, se poate uneori câştiga un proces !

3. Dovada cu martori. Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care sunt chemate să relateze în faţa instanţei despre acte sau fapte privitoare la pricina care se judecă. Relatarea făcută de martori în faţa instanţei se numeşte depoziţie de martor şi deşi nu este la fel de exactă şi sigură ca proba prin înscrisuri, prezintă o importanţă practică deosebită, deoarece sunt cazuri în care nu se pot administra alte probe în afară de declaraţia martorilor.

De obicei se încearcă a se dovedi cu martori ceea ce nu s-a putut dovedi cu ajutorul interogatoriului.

În principiu proba cu martori este admisibilă aproape oricând, în condiţiile când depoziţiile au legătură cu cauza. Dar, ca în tot dreptul civil, există şi excepţii, care interzic proba cu martori în anumite situaţii.

1. Interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei. Art. 1191 al. 1 din C. civil arată că este interzisă dovadă actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 250 lei dovada acestui act putându-se face numai prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Valoarea prevăzută de lege este modică (suma de  250 lei se referă la leii vechi), legiuitorul dorind practic să interzică proba cu martori în ceea ce priveşte aceste înscrisuri, obligând părţile care încheie acte juridice  să-şi preconstituie probe, deoarece aceste probe sunt mai sigure şi mai stabile.

2. Interdicţia de a dovedi cu martori în contra sau peste cuprinsul unui înscris. Potrivit art. 1191 al. 2 din C. civil, “nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.” De aici desprindem ideea că nu vom putea face dovada cu martori peste conţinutul actului, de exemplu, că preţul ar fi altul decât cel prevăzut în înscris, că termenul pentru executarea obligaţiei, arătat în înscris, ar fi în realitate altul, etc. De asemenea, nu se va putea dovedi cu martori faptul că părţile care au încheiat înscrisul, au adus verbal modificări actului.

În principiu, orice persoană care are cunoştinţă despre faptele cauzei poate fi ascultată ca martor. Legea nu pune o condiţie de vârstă, dar prevede la art. 195 din C. proc. civ  că la aprecierea depoziţiei martorului sub 14 ani, persoanelor debile mintal, se va ţine seama de situaţia specială în care se găseşte martorul.

Nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul sau fostul soţ, cei puşi sub interdicţie sau cei care au fost condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Cu privire la termenul de “afin” folosit de lege, trebuie să vă spun ca este un termen ce desemnează legătura de afecţiune dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ sau altfel spus este o rudenie prin alianţă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul doi, iar cumnatul este afin de gradul doi.

Singura excepţie de la această regulă o constituie posibilitatea ca în cadrul procesului de divorţ să fie audiate ca martori orice persoane, în afară de copii. Legiuitorul a recurs la această posibilitate, deoarece în cadrul unui proces de divorţ, pentru dovedirea motivelor care să ducă la desfacerea căsătoriei, uneori ştiute numai de apropiaţii soţilor, nu se pot găsi ca martori persoane străine. De cele mai multe ori, situaţia reală a unei căsnicii este ştiută cel mai bine de părinţi, fraţi şi surori, cumnaţi, persoane care aşa cum am arătat pot fi audiate ca martori în cazul unui proces de divorţ.

Mai sunt şi persoane care, datorită profesiei, sunt scutite de a fi martori, având dreptul de a refuza de a face depoziţia. De exemplu, preoţii, medicii, farmaciştii, avocaţii şi notarii, au această calitate şi nu pot fi audiaţi în legătură cu faptele ce derivă din exercitarea profesiei sau cu privire la faptele care le-au luat la cunoştinţă de la clienţii lor, sau la spovedanie, în cazul preoţilor. Cu excepţia preoţilor, celelalte persoane vor fi obligaţi să depună mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesaţi de păstrarea lui.

De asemenea, pot refuza să depună mărturie, în procesul civil, persoanele care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune o rudă sau un afin până la gradul al treilea inclusiv, pe soţ sau pe fostul soţ, la o pedeapsă penală sau la dispreţul public.

Ascultarea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din motive temeinice nu pot veni la instanţă. Dacă o persoană nu doreşte să se prezinte la instanţă, deşi a fost legal citat în calitate de martor, instanţa va putea da mandat de aducere.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Dacă confesiunea martorului nu-i permite jurământul, acesta se va obliga să spună adevărul şi că nu va ascunde nimic din ceea ce ştie. De asemenea nu va depune jurământ minorul sub 14 ani, însă i se va atrage atenţia să spună adevărul.

Mărturia se face oral, martorul răspunzând la întrebările puse prin intermediul instanţei iar răspunsurile se consemnează în scris de către grefier, după dictarea preşedintelui completului de judecată. Declaraţia de martor se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de către judecător, grefier şi martor. Adăugirile, ştersăturile şi schimbările în depoziţie trebuie semnate de judecător (care le şi încuviinţează), de grefier şi martor. Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze se va face menţiune despre această împrejurare.

După ce va fi ascultat, martorul va rămâne în sala de şedinţă, dacă instanţa nu dispune altfel. Acestuia i se vor putea pune întrebări suplimentare, dacă instanţa consideră necesar acest lucru.

Dacă din cercetare reies bănuieli puternice de mărturie mincinoasă, instanţa va încheia un proces verbal şi va trimite martorul în faţa autorităţilor penale pentru cercetarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută şi pedepsită de art. 260 C. penal cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care după ce evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate de martori, pronunţându-se cu privire la măsura în care au fost dovedite.

4. Expertiza reprezintă acel mijloc de probă care se încuviinţează sau se dispune de instanţa de judecată atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt aceasta solicită părerea unor specialişti, a unor experţi judiciari.

Obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora expertului i se cere să-şi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la soluţionarea acesteia. O expertiză nu va putea fi încuviinţată atunci când se doreşte lămurirea unei probleme de drept, deoarece aceasta cade în sarcina judecătorilor.

Instanţa va dispune efectuarea unei expertize atunci când apreciază că aceasta duce la lămurirea cauzei. Sunt şi cazuri în care, sub sancţiunea anulării hotărârii judecătoreşti, expertiza este declarată de lege ca fiind obligatorie. Dintre acestea amintesc : expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicţie, expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării tardive a naşterii, etc.

În cazul în care instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize, biroul local de expertize recomandă un număr de trei experţi, din care instanţa, prin tragere la sorţi, stabileşte numele unui expert care se va comunica la biroul local de expertize, totodată stabilind şi cuantumul onorariului de expert.

Expertul investit de instanţa de judecată, după depunerea jurământului, va studia dosarul cauzei şi apoi va convoca părţile în vederea efectuării expertizei. Mai trebuie menţionat că fiecare parte din proces are dreptul să angajeze un expert care va participa la efectuarea expertizei.

Raportul de expertiză trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat. Neefectuarea raportului de expertiză sau nedepunerea în termen a acestuia poate atrage amendarea expertului.

Dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei alte expertize. O nouă expertiză va putea fi cerută şi de părţi, dar numai motivat. Simpla nemulţumire a unei părţi, căreia nu-i convine raportul de expertiză, nu este de natură să conducă la încuviinţarea unei noi expertize.

Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, aceasta constituind numai un element de convingere, lăsat la aprecierea judecătorului, de altfel ca toate celelalte mijloace de probă. Totuşi, indiferent dacă împărtăşeşte sau nu concluziile expertizei, instanţa va trebui să-şi motiveze hotărârea.

5. Cercetarea la faţa locului reprezintă acel mijloc prin care judecătorul ajunge direct şi nemijlocit la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi prin observare directă, prin deplasarea acestuia la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă judiciară directă. În realitate, ea nu reprezintă un mijloc de probă în adevăratul sens al cuvântului, ci un act procedural ce are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe materiale.

Cercetarea la faţa locului duce la constatarea nemijlocită a stării şi situaţiei unui obiect, de obicei bunuri imobile, fiind întâlnită în practică în procesele privind servituţi, grăniţuiri, degradări de imobile şi exemplele pot continua.

Instanţa, cu ocazia deplasării la faţa locului, va putea asculta martorii şi experţii pricinii pentru a obţine lămuriri suplimentare.

Cercetarea la faţa locului sa face cu citarea părţilor, în caz contrar acest act procedural fiind lovit de nulitate.

Rezultatul cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces verbal care se depune la dosarul cauzei.

Din pacate acest mijloc de proba este foarte rar admis in zilele noastre si asta din cauza volumului mare de dosare repartizate unui judecator, practic din lipsa timpului disponibil.

Mai există o modalitate de informare a instanţei cu privire la situaţia existentă într-un anumit loc şi anume ancheta socială, care reprezintă tot un mijloc de probă ce urmează a fi apreciat de instanţă în vederea pronunţării hotărârii.

Ancheta socială este dispusă în unele procese de dreptul familiei. Ea este obligatorie în cazul în care se solicită încredinţarea copiilor minori, stabilirea domiciliului minorului, decăderea părintelui din drepturile părinteşti, adopţie.

Ancheta socială se realizează de funcţionarii din cadrul Biroului de autoritate tutelară din cadrul primăriilor. Funcţionarul respectiv se poate prezenta la dezbateri, sau să comunice în scris părerile autorităţii tutelare, de regulă sub forma unei anchete sociale.

Avocat Chiru Roxana

Baroul Giurgiu

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul (persoana chemată în judecată) răspunde la cererea de chemare în judecată prin care urmăreşte să se apere faţă de pretenţiile reclamantului.

Aşa cum reclamantul îşi formulează în scris pretenţiile şi îşi indică mijloacele de probă de care înţelege să se folosească în dovedirea acelor pretenţii, tot aşa şi pârâtul, mai înainte de intrarea în etapa dezbaterilor, va arăta în scris apărările sale precum şi probele pe care acesta înţelege să le folosească.

Art. 115 din C. proc. civ. arată expres elementele obligatorii pe care întâmpinarea trebuie să le cuprindă. Astfel, pe lângă elementele de identificare ale cauzei care trebuie indicate obligatoriu (instanţa care judecă cauza, numărul dosarului, data şedinţei de judecată, numele părţilor din proces), întâmpinarea va cuprinde excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului, răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii, dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere şi semnătura.

Cu privire la excepţiile de procedură arăt că acestea sunt mijloace pe care orice parte interesată sau chiar instanţa de judecată le invocă, fără a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii şi constau în neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond. Fiind o materie mai complexă, o voi prezenta separat într-un articol viitor.

În cazul în care prin întâmpinare pârâtul doreşte să se folosească şi de proba cu martori, acesta va fi obligat, ca şi reclamantul, să le indice domiciliul acestora.

Prin caracterul ei, întâmpinarea reprezintă un răspuns, o replică, pe care pârâtul o dă la acţiunea reclamantului. La fel ca şi la cererea de chemare în judecată, dacă întâmpinarea nu este formulată personal de pârât ci de un reprezentant al acestuia, se va preciza această împrejurare şi se va alătura dovada calităţii de reprezentant.

Întâmpinarea se va depune în atâtea copii cate parti in proces sunt, iar un exemplar în plus va fi depus pentru instanţa de judecată. De asemenea se vor alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină apărarea. Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, atunci pentru aceştia se va depune un singur exemplar de pe întâmpinare.

Fiind o simplă apărare de fond întâmpinarea nu se timbrează.

Întâmpinarea se depune cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

Cererea reconvenţională reprezintă actul de procedură prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant. De aceea cererea reconvenţională se deosebeşte de o simplă apărare. Prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte ca pe lângă respingerea acţiunii reclamantului să obţină pretenţii proprii, tot ce ar fi putut cere printr-o cerere de chemare în judecată separată.

Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile de formă cerute de cererea de chemare în judecată, condiţii prezentate în numărul trecut.

Aceasta se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, adică până la data când părţile legal citate pot pune concluzii pe fondul cauzei.

Cererea reconvenţională se timbrează în funcţie de pretenţiile solicitate de pârât.

De regulă, procesul civil se poartă între un reclamant şi un pârât. Este posibilă şi situaţia în care să existe mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi. Câteodată părţilor din proces li se pot alătura şi terţe persoane, care, intrând în proces din iniţiativa lor (pentru  a-şi apăra un drept) ori din iniţiativa părţilor iniţiale, dobândesc calitatea de părţi în acel proces (intervenient, chemat în garanţie).

Codul de procedură civilă reglementează un caz de intervenţie din iniţiativa terţului (intervenţia voluntară) şi trei cazuri în care terţul este introdus în procesul deja început din iniţiativa uneia dintre părţile iniţiale (chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului).

Intervenţia voluntară este după cum am arătat mai sus o formă de participare a terţilor în procesul civil. În acest sens este art. 49 alin. 1 C. proc. civ. care arată că “oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”. Intervenţia voluntară este de două feluri : intervenţie principală, în cazul în care terţul invocă un drept al său şi intervenţie accesorie, când este făcută pentru apărarea dreptului uneia dintre părţi.

Având în vedere faptul că partea care doreşte să intervină în proces trebuie să aibă un interes în acea cauză, instanţa, într-o primă fază, trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, după o analiză atentă a interesului invocat de terţ. După admiterea în principiu, terţul capătă calitatea de intervenient, iar instanţa va dispune comunicarea cererii de intervenţie şi a actelor depuse celorlalte părţi

Cererea de intervenţie în interes propriu se poate depune în faţa primei instanţe, până la încheierea dezbaterilor, iar cu învoiala părţilor şi în instanţa de apel. Cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face şi în instanţa de recurs.

Cererea de intervenţie se timbrează la fel ca şi cererea principală.

Chemarea în judecată a altor persoane, este o formă de intervenţie forţată şi este admisibilă numai în cazul în care terţul ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul poate fi formulată de pârât o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, iar de reclamant până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Această cerere trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă ca şi cele pentru cererea de chemare în judecată.

Chemarea în garanţie este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere de despăgubire. În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate chema la rândul său o altă persoană. Cererea de chemare în garanţie se face în condiţiile de formă cerute pentru cererea de chemare în judecată. Cererea făcută de pârât se depune o dată cu întâmpinarea  sau la prima zi de înfăţişare, iar cea a reclamantului se poate depune până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Cererea de chemare în garanţie se comunică terţului, căruia i se acordă un termen pentru a depune întâmpinare şi a-şi pregăti apărarea.

Arătarea titularului dreptului este ultima formă de atragerea terţilor în procesul civil şi este reglementată de art. 64 – 66 din C. proc. civ. Această cerere poate fi formulată numai de către pârâtul, care, deţinând un lucru pentru altul sau exercitând în numele altuia un drept asupra unui lucru, este chemat în judecată ca fiind proprietarul lucrului sau titularul acelui drept. În cerere se va indica persoana în numele căreia deţine lucrul sau exercită dreptul şi aceasta se va depune o dată cu întâmpinarea sau la prima zi de înfăţişare. Dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată. Dacă însă terţul nu recunoaşte susţinerile pârâtului sau nu se înfăţişează la judecată, acesta va dobândi calitatea de intervenient, iar hotărârea îi va fi opozabilă, adică îi vor fi aplicabile dispoziţiile date de instanţa de judecată prin acea hotărâre judecătorească.

Avocat Chiru Roxana

Baroul Giurgiu

Acest articol are doar caracter informativ si nu reprezinta o consultatie juridica. Semnatarul articolului  nu poate fi facut raspunzator pentru folosirea acestor informatii de catre terte persoane intr-un proces civil sau penal.

Comportamentul cetatenilor în fata instantelor de judecata trebuie sa fie cât mai corect si disciplinat. Pentru un cetatean cinstit, de buna credinta, faptul ca se afla într-o sala de judecata, reprezinta un moment de mare responsabilitate. Acolo se judeca procese penale, acolo se dau condamnari, acolo se judeca oameni pentru divort, pentru copii, ori pentru averile lor, iar o tinuta vulgara este nepotrivita, este lipsita de respect fata de acel loc si fata de lege. Începând cu îmbracamintea care trebuie sa fie decenta, pastrarea linistii, respectul cuvenit magistratilor, corectitudinea raspunsurilor, întreaga tinuta, totul trebuie sa fie potrivit locului. În acest sens, art. 122 din C. proc. civ. arata ca “Presedintele exercita politia sedintei, putând lua masuri pentru pastrarea ordinii si
bunei-cuviinte
”.

Toate persoanele care se adreseaza instantei trebuie sa stea în picioare. Persoanele care tulbura sedinta de judecata prin comportamentul lor pot fi îndepartate din sala, însa daca printre cei îndepartati se afla si vreuna din parti, înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemata în sala si sub sanctiunea nulitatii hotarârii i se vor aduce la cunostinta toate problemele importante discutate în lipsa sa, precum si declaratiile celor ascultati ca martori. Nu se va mai proceda în acest mod în cazul în care partea îndepartata din sala de sedinta a fost asistata mai departe de un avocat, care a ramas în sala. Pe de alta parte, nimeni nu poate fi lasat sa intre cu arme în sala de judecata, decât numai în cazul în care le poarta în vederea serviciului ce-l îndeplineste în fata instantei.

De asemenea este interzisa si intrarea cu telefoane mobile pentru ca sedinta de judecata sa nu fie deranjata de soneriile acestora. Totusi acestea pot fi trecute in modul “silentios”, dar in niciun caz nu se vorbi la telefon in sala de judecata. Legea a încredintat conducerea dezbaterilor presedintelui completului de judecata. Celelalte parti din proces nu pot interveni direct în proces, ci numai prin intermediul presedintelui completului de judecata. Toate întrebarile pe care partile le pun martorilor sau expertilor sunt încuviintate si sunt prin mijlocirea presedintelui, însa acesta când considera necesar, poate încuviinta ca întrebarile sa fie puse si direct.

Atunci când sunteti chemati la o instanta de judecata, înainte de a intra în sala de sedinte, trebuie sa consultati listele cu ordinea cauzelor pe rolul instantei respective. Cautând numarul dosarului sau numele partilor veti afla numarul de ordine al acelui dosar. Este necesar sa tineti minte numarul de ordine al dosarului dumneavoastra atunci când intrati în sala de sedinte, deoarece daca veti solicita acel dosar la amânare veti indica numarul de ordine si nu numarul dosarului. Presedintele completului de judecata deschide, suspenda si ridica (închide) sedinta de judecata. În momentul în care completul de judecata intra în sala toate persoanele sunt obligate sa se ridice în picioare.

Înainte de a începe judecata fiecarei cauze, partile pot cere instantei, într-un mod organizat si civilizat, amânarea cauzelor care nu sunt în judecata, dar numai în cazul în care aceste cereri nu provoaca dezbateri. Dezbaterea fiecarui proces începe cu apelul partilor, facut de grefier, care apoi se va referi pe scurt la obiectul pricinii, stadiul în care se afla judecata si la modul în care s-a îndeplinit procedura de citare. Apoi, presedintele completului de judecata va verifica personal procedura de citare si daca s-au respectat prevederile legale cu privire la taxa judiciara de timbru.

Judecata cauzei are loc daca partile sunt prezente, iar procedura de citare a fost îndeplinita legal. În cazul în care procedura de judecata nu a fost legal îndeplinita sau daca partile solicita acest lucru presedintele completului va acorda un nou termen de judecata, dar amânarea procesului la cererea partilor poate fi încuviintata doar o singura data în timpul procesului. Se poate trece la judecata cauzei si atunci când se prezinta doar o singura parte, dar numai daca partea adversa lipsa a fost citata legal. Judecata cauzei poate avea loc si în cazul în care partile legal citate nu se prezinta, însa numai atunci când cel putin o parte a solicitat judecarea în lipsa. Daca nici una din parti nu a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa si nu este nici o parte prezenta, instanta va suspenda judecata. Repunerea pe rol a judecarii cauzei va putea fi solicitata într-un termen de un an de zile, de la data suspendarii, de orice parte din procesul respectiv.

Dupa încuviintarea probelor (înscrisuri, interogatoriu, martori, expertize) si administrarea lor, partile vor putea pune concluzii pe fond. Concluziile pe fond reprezinta sinteza întregii desfasurari a procesului astfel cum este ea vazuta de fiecare parte din proces.
O cauza civila poate fi dezbatuta într-o singura sedinta de judecata sau în mai multe sedinte de judecata. În aceasta din urma situatie, care este si cea mai frecventa în practica, ultima sedinta de judecata va fi consacrata dezbaterilor asupra fondului pretentiei ce a fost dedusa judecatii.

Presedintele completului de judecata va da mai întâi cuvântul reclamantului pentru a-si sustine pretentiile si apoi pârâtului pentru a se apara. În cazul în care pârâtul va invoca o exceptie procesuala, pentru discutarea acesteia, cuvântul se da mai întâi pârâtului apoi reclamantului. Când instanta se va considera lamurita, presedintele completului de judecata va declara dezbaterile închise si se va retrage pentru deliberare. Conform art. 146 din C. proc. civ. partile vor putea, din propria initiativa sau la cererea partilor, dupa încheierea dezbaterilor, sa depuna concluzii scrise.

Daca instanta de judecata constata ca din diferite motive au ramas împrejurari de fapt sau de drept nelamurite, aceasta poate dispune repunerea pe rol a pricinii, fixând un nou termen de judecata cu citarea partilor pentru acel termen. Repunerea pe rol nu se va mai putea face dupa ce instanta s-a pronuntat printr-o hotarâre judecatoreasca. In acest articol am incercat sa prezint in mod succint modul cum se desfasoara un proces.

Cu toate acestea, in practica, lucrurile se pot complica, fie prin interventia in proces a altor persoane, fie prin aparitia unor incidente procesuale, care, pot duce la pierderea definitiva a unui drept. De aceea, acest articol are doar rol informativ si nu garanteaza reusita in cadrul unui proces si nici nu suplineste activitatea unui avocat.

Avocat Chiru Roxana

Baroul Giurgiu